Paharul rece i se lipea de palmă, iar băutura îi ardea gâtul mai tare ca niciodată. În liniștea bucătăriei, singurul zgomot era ticăitul monoton al ceasului de pe perete. Esteban privea în gol, dar în minte îi răsuna aceeași frază: „Astăzi poți să te vezi cu invalidul…”
Nu era doar insultă. Era trădare. Și în acel cuvânt „invalidul” simțea veninul adevărat.
În acel moment, o idee nebunească i-a încolțit în minte. Dacă s-ar întoarce într-o zi acasă într-un scaun cu rotile? Dacă ar juca rolul celui neputincios, ca să vadă cine era, de fapt, femeia care îl aștepta la ușă?
Zilele ce au urmat, Esteban și-a pus planul în mișcare. A vorbit cu medicul său personal, a aranjat totul discret, iar într-o dimineață a apărut acasă… altfel. Slăbit, bandajat, într-un scaun cu rotile. Daniela a rămas fără cuvinte.
La început, ea a jucat perfect. Lacrimi, îmbrățișări, promisiuni că va fi alături de el „până la capătul vieții”. Dar Esteban îi cunoștea zâmbetul, știa când era real și când era doar mască. Și acum, masca era prea strâns lipită.
Primele zile au fost suportabile. Daniela îi aducea ceaiul, îl ajuta să se ridice, îi vorbea dulce. Dar pe măsură ce săptămânile treceau, se schimba. Nu mai era răbdătoare, începea să ridice tonul, iar privirea ei se golea de orice urmă de iubire.
Într-o seară, Esteban s-a prefăcut că adoarme devreme. Din dormitor, a auzit pașii ei pe scări, apoi ușa grea a vilei deschizându-se încet. A privit printre perdele și a văzut un bărbat care o aștepta lângă gard, cu țigara aprinsă. Daniela i-a sărit în brațe.
Atunci a știut. G nu era o simplă inițială. Era real, era viu și era iubitul ei.
În zilele ce au urmat, Esteban a continuat să joace rolul bolnavului. Daniela îl privea cu dispreț, crezând că el nu bănuia nimic. Dar el, în tăcerea lui, pregătea altceva. În România, există o vorbă veche: „Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea.” Și asta urma să se întâmple.
Într-o dimineață, i-a spus Danielei că vrea să organizeze o cină cu câțiva prieteni apropiați. Ea a acceptat, fără să bănuiască nimic. Masa a fost pusă cu tot fastul: pahare de cristal, vin scump, bucate alese. Daniela își etala zâmbetul, convinsă că Esteban încă o privea ca pe regina casei.
Dar la mijlocul serii, Esteban a făcut un semn discret. Ușa s-a deschis și în prag a apărut… G. Bărbatul din umbră, amantul. Invitat de însuși Esteban.
Daniela s-a albit la față. Paharul i-a căzut din mână și s-a spart în mii de cioburi. Tăcerea grea s-a lăsat peste masă.
Esteban s-a ridicat atunci, lăsând scaunul cu rotile în urmă. Toți au încremenit. El mergea. Mergea drept, puternic, privindu-și soția cu o liniște rece.
„Am vrut să știu cine ești cu adevărat”, i-a spus cu voce joasă. „Și acum știu.”
Daniela a încercat să îngâne ceva, dar cuvintele i s-au stins pe buze. G a dat un pas în spate, rușinat, incapabil să-l privească în ochi.
Esteban a ridicat paharul și, cu un calm de fier, a încheiat:
„Cine trăiește din minciună, se îneacă în ea. Eu am trăit destul printre iluzii. De azi, aleg adevărul.”
În liniștea care a urmat, Daniela a simțit că totul s-a sfârșit. Nu doar cina, nu doar minciuna, ci întreaga ei poveste alături de el.
Iar Esteban, pentru prima dată după ani întregi, nu s-a mai simțit singur. Se simțea liber.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.