Damian coborî din mașină fără să gândească. Colegul lui îl întreba ceva, dar nu mai auzea nimic. Pașii lui sunau goi pe caldarâm. O strigă:
— Sofia!
Femeia se opri, dar nu se întoarse imediat. Inspiră adânc și abia apoi ridică privirea spre el. Ochii ei erau calmi, dar fermi. Nu era surprinsă să-l vadă. Poate că, în adâncul sufletului, a știut că momentul va veni.
— Ești… ești însărcinată? întrebă Damian cu vocea frântă.
— Da.
— Dar… atunci… de ce nu mi-ai spus?
Sofia îl privi fără furie, fără reproșuri teatrale. Era o tăcere matură în ea, ca o lecție deja învățată.
— Pentru că tu ai fost cel care m-a rugat să aleg între tine și copil. Eu am ales copilul. Tu ai ales să pleci.
Damian simți cum fiecare cuvânt îl lovește în piept. Întinse mâna, dar ea făcu un pas în spate. Nu din ură. Din protecție.
— Nu l-am ucis, Damian. Niciodată nu am avut de gând. Când mi-ai cerut să renunț, am știut că nu pot. Așa că am plecat. Am pierdut totul – casa, banii, viața noastră – dar mi-am păstrat sufletul. Și pe el.
Damian se lăsă încet pe vine, privind burtica rotundă a femeii care fusese soția lui. Nu mai era un bărbat de fier. Era un om dezarmat.
— E băiat sau fată?
— Nu știu. N-am vrut să aflu. Am vrut doar să-l protejez.
Urmară săptămâni de ezitări, vizite nesigure, telefoane începute și închise. Damian venea cu flori, cu scuze, cu ochii înroșiți de regret. Sofia îl asculta, dar nu îl grăbea. Nu cerea nimic, dar nici nu mai oferea totul. Învățase că iubirea nu înseamnă sacrificiul complet al sinelui. Învățase că iertarea nu vine în plic, ci în fapte.
Când a venit ziua nașterii, Damian a fost acolo. Tremurând, tăcut, umil. A ținut-o de mână în sala de nașteri și a plâns primul când copilul a scos un plânset firav.
— E fetiță, domnule Solano, spuse asistenta.
Sofia zâmbi slăbită.
— O vom numi Clara. Așa cum visam odată.
Damian își înfipse fruntea în palma Sofiei și pentru prima dată în viața lui a simțit că nu mai avea nevoie de imperii. Doar de acea mână, de acel copil, de acel „împreună”.
Au urmat luni grele, dar pline de sens. Damian învăța să fie tată. Sofia redescoperea în el omul pe care îl pierduse. Iar Clara… Clara era puntea dintre trecut și viitor.
Morala
Când mândria distruge iubirea, numai curajul unei inimi adevărate o poate repara. Uneori, pentru a da viață unei familii, trebuie să ai curajul să pierzi totul, dar să rămâi fidel adevărului din tine.