Lucía își mușcă buza, privind camionul care pleca încet spre drumul prăfuit. Inima îi bătea cu putere; nu era obișnuită cu mirosul puternic de iarbă, noroi și animale, dar ceva în privirea lui Joaquín îi trezi curiozitatea. Simți cum sângele îi pulsează în urechi când șoferul închise portiera și Joaquín se întoarse, cu sprâncenele încruntate.
– Bun, dacă vrei să rămâi aici, va trebui să înveți totul de la zero, spuse el cu glas ferm, dar nu fără o urmă de respect.
Lucía dădu din cap hotărâtă. Nu avea nimic de pierdut și poate că tocmai aici avea să găsească mai mult decât un loc de muncă – poate un nou început. În primele zile, ea încercă să mulgă, dar vacile se mișcau prea rapid, iar noroiul părea că vrea să o înghită. Râsetele colegilor nu o descurajau, ci o făceau să se simtă mai determinată.
Esteban, deși la început ironic, începu să o observe. „Nu e doar o fițoasă de oraș”, gândi el, „are curaj și răbdare”. Cu fiecare zi, Lucía învăța să citească semnele vitelor, să repare gardurile și să recunoască fiecare sunet al fermei. Soarele dimineții nu mai era inamic, ci partener; noroiul nu mai era obstacol, ci dovadă că era acolo, lucrând din greu.
Într-o seară, după ce închise ultima ușă a hambarului, Joaquín veni lângă ea și privi apusul peste câmpurile aurii de grâu și floarea-soarelui.
– Știi, spuse el încet, puțini reușesc să țină pasul aici. Dar tu… ai făcut față.
Lucía zâmbi, cu fața murdară de pământ și mâinile bătătorite. Simți o căldură ciudată în piept, un amestec de mândrie și emoție. Știa că aici, la marginea lumii ei de oraș, găsise nu doar muncă, ci un loc unde putea să crească, să fie utilă și, cine știe, poate chiar să iubească viața simplă a fermei, cu oamenii ei și cu tradiția pe care o apăra Joaquín cu atâta dăruire.
Când luna se ridică peste hambare și văi, Lucía știa că nu era doar un început, ci începutul unei vieți adevărate – una cu ritm, efort, speranțe și posibilitatea de a construi ceva care să dureze generații întregi. Și pentru prima dată, simți că locul acesta nu era străin pentru ea, ci casa pe care nu știa că o căuta.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.