„Pentru că și eu am fost lăsat cândva singur”, i-a spus Grigore, ridicând încet privirea spre rafturile pline de mâncare. „Știu cum e să nu te creadă nimeni.”
Fetița a rămas nemișcată. Își ținea frățiorul aproape de piept, iar ochii îi sclipeau de lacrimi reținute.
Grigore i-a întins mâna. Ea s-a uitat lung la el, ca și cum ar fi încercat să ghicească dacă poate avea încredere. Într-un final, și-a așezat palma mică peste a lui.
Așa au ieșit din magazin, sub privirile uimite ale oamenilor. Afară ploua mărunt. Grigore le-a deschis portiera mașinii negre, luxoase, și le-a făcut semn să urce.
„Unde mergem?” a întrebat Cătălina cu vocea tremurată.
„Acasă”, a spus el simplu.
Casa lui Grigore era o vilă mare, dar rece. Nu se mai auzise râs de copil acolo de ani buni. Soția lui murise tânără, iar el își afundase durerea în muncă și bani. Dar acum, când a văzut-o pe Cătălina legănându-și frățiorul adormit, ceva s-a schimbat în el.
În zilele care au urmat, a chemat doctori, i-a cumpărat haine, i-a dus la școală și la grădiniță. Fetița n-a cerut nimic, dar în fiecare dimineață lăsa pe masă câte un bilețel scris stângaci: „Mulțumesc, domnule Grigore. N-o să uit niciodată.”
Anii au trecut. Cătălina a crescut într-o tânără cu suflet mare. A învățat, a muncit, iar Mihăiță a ajuns un băiețel vesel și isteț. Grigore îi considera familia pe care n-o mai avusese.
Când Cătălina a terminat facultatea, Grigore a chemat-o în biroul lui.
„Ți-am promis o viață mai bună. Cred că ți-am dat-o.”
Ea a zâmbit. „Mi-ați dat o șansă, domnule. Asta valorează mai mult decât orice.”
Dar în ziua următoare, tot orașul a aflat că Grigore suferise un atac de cord. Spitalul era plin de angajați, dar Cătălina n-a plecat de lângă el nici o clipă. Ținea în mână un carton de lapte.
„Vă amintiți?” i-a spus printre lacrimi. „Ați zis că îmi dați o viață. Dar eu v-am datorat mereu laptele acela.”
Bărbatul a zâmbit slab. „Cătălina, nu trebuie…”
„Ba da”, l-a întrerupt ea. „Ați crezut în mine când nimeni altcineva n-ar fi făcut-o. A venit timpul să plătesc promisiunea mea.”
După moartea lui, lumea a aflat că Grigore lăsase întreaga sa avere unei fundații create de Cătălina și Mihăiță. Se numea „Laptele Speranței” și ajuta copiii abandonați și familiile care nu aveau ce pune pe masă.
Într-un interviu, cineva a întrebat-o:
„De ce nu v-ați oprit la a duce mai departe afacerea?”
Cătălina a zâmbit cu ochii umezi. „Pentru că o promisiune făcută cu inima nu se plătește cu bani. Se plătește cu fapte.”
Astăzi, în fiecare magazin din lanțul fondat de Grigore, există o cutie albă cu o etichetă simplă: „Laptele Speranței – Donează un litru, dă o șansă.”
Și undeva, într-un colț de lume, o altă fetiță flămândă va primi o sticlă de lapte și, poate, o viață nouă.
Cătălina merge adesea acolo, fără să spună cine este. Stă deoparte și privește zâmbind. Pentru ea, fiecare copil care se ridică din sărăcie e o dovadă că promisiunile adevărate nu expiră niciodată.
Pentru că uneori, un simplu carton de lapte poate schimba destinul unei lumi întregi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.