În prag stăteau doi bărbați și o femeie. Unul ținea o mapă groasă sub braț, celălalt avea o insignă prinsă de geacă. Femeia privea calm, cu o expresie neutră.
„Bună ziua,” a spus unul dintre bărbați. „Suntem de la executor judecătoresc.”
În living s-a făcut liniște. Se auzea doar muzica de fundal și clinchetul paharelor rămase suspendate în aer.
Soțul meu a început să se bâlbâie.
„Cred… cred că e o greșeală. Nu e momentul potrivit.”
Executorul a zâmbit politicos.
„Din păcate, momentul nu îl alegem noi. Domnule Andrei Popescu, aveți datorii neachitate. Avem o hotărâre definitivă.”
Soacra mea a sărit prima.
„Ce datorii? Fiul meu n-are datorii! E un om respectabil!”
„Hârtie cu datorie,” a continuat calm femeia, scoțând documentele. „Mai multe. Credite, împrumuturi personale, facturi restante. Unele făcute fără acordul soției.”
Toate privirile s-au mutat spre mine.
Eu stăteam pe canapea, cu mâna în ghips sprijinită pe o pernă. Calmă. Foarte calmă.
„Ce înseamnă asta?” a întrebat cineva din invitați, în șoaptă.
Soțul meu s-a întors spre mine, cu ochii mari.
„Tu… tu știai?”
Am înclinat capul.
„De ceva vreme, da.”
Adevărul e că îl știam de luni bune. Scrisori ascunse. Telefoane închise brusc. Nervi fără explicație. Împrumuturi făcute „pentru afaceri” care nu existau.
Și, desigur, toate cheltuielile casei lăsate pe umerii mei.
Executorul a continuat:
„Conform deciziei, se va face inventarierea bunurilor. Începem astăzi.”
Un murmur a străbătut camera. Unii invitați își căutau deja paltoanele.
Soacra mea m-a privit cu furie.
„Tu ai făcut asta! Tu l-ai pus în situația asta!”
Am respirat adânc.
„Nu. El s-a pus singur.”
M-am ridicat cu greu în picioare.
„Ani de zile am tras pentru amândoi. Am muncit, am plătit, am tăcut. Chiar și acum, cu mâna ruptă, tot eu trebuia să-l salvez de rușine.”
M-am uitat în jur.
„Petrecerea asta? Eu am plătit-o. Curățenia, mâncarea. Din banii mei.”
Un oftat general.
Soțul meu a coborât privirea.
„Te rog… nu în fața tuturor.”
Atunci am simțit că se închide un cerc.
„Ba tocmai acum. Pentru că ani de zile m-ai umilit doar între patru pereți.”
Executorii și-au văzut de treabă. Lista creștea. Televizorul. Sistemul audio. Laptopul.
Invitații au început să plece unul câte unul.
Soacra mea nu mai spunea nimic.
Când casa s-a golit, am rămas doar noi.
M-am apropiat de el.
„La mulți ani,” i-am spus încet. „Sper că ai învățat ceva.”
A doua zi am depus actele de separare.
Nu a fost ușor. Dar a fost corect.
Astăzi, locuiesc într-un apartament mic, dar liniștit. Fără frică. Fără ordine.
Și, mai ales, fără un om care să creadă că durerea mea e doar „prost sincronizată”.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.