Bătrâna îi mângâie obrajii roșii de frig.
— Atunci plătește-mi cu un zâmbet.
Copilul râse și fugi.
După prânz, tarabele începeau să se golească. Maria mai avea doar două buchețele. Își simțea spatele greu, dar nu voia să plece încă. În fiecare an, păstra ultimul buchet.
Nu-l vindea niciodată.
Se apropie de ea un tânăr cu o haină subțire și privire obosită.
— Mai aveți?
— Mai am două, mamă.
El scoase un portofel aproape gol.
— Atât îmi ajung banii… pentru unul.
Maria i-l întinse pe cel mai proaspăt.
— Pe celălalt îl duc eu cuiva, spuse.
Tânărul o privi nedumerit.
— Cuiva drag?
Bătrâna încuviință din cap.
Când piața se golise aproape de tot, Maria își strânse lucrurile și porni încet spre cimitir. Drumul era scurt. Îl făcea în fiecare an, în aceeași zi.
Se opri în fața unei cruci simple de lemn. Pe ea, numele lui Ion.
Se așeză cu grijă pe bancă și puse ultimul buchet de ghiocei la baza crucii.
— Am vândut aproape toți, Ioane… șopti ea. A fost lume multă. Și un băiețel bun.
Vântul adie ușor, mișcând florile albe.
— Ți-am adus primăvara, cum făceam mereu.
O lacrimă i se prelinse pe obraz, dar zâmbetul îi rămase cald.
În liniștea aceea, nu mai era nici frig, nici singurătate. Doar amintire și iubire care nu murise odată cu el.
Ghioceii stăteau drepți, mici și curați, în zăpada murdară de februarie.
Ca o mărturie că viața răsare mereu, chiar și din pământ înghețat.
Iar a doua zi, în piață, lumea avea să o vadă din nou pe tanti Maria, cu baticul ei gri și cu primăvara în mâini.
Pentru că unii oameni nu vând flori.
Ei împart speranță.