Am ridicat capacul fără grabă.
În oală era apă fiartă și câteva paste simple, lipite între ele. Fără ulei. Fără sare. Fără nimic.
Exact ce mâncasem eu în ultimele trei săptămâni.
S-a lăsat liniștea.
Unul dintre bărbați a râs scurt, crezând că e o glumă. Dar nimeni nu l-a urmat.
Nicu s-a înroșit.
— Vero, ce-i asta? Unde-i mâncarea?
L-am privit drept în ochi.
— Mâncarea mea. Din banii mei.
Cineva și-a dres glasul. Șeful s-a uitat la oală, apoi la mine.
— Nu înțeleg, a spus el.
— E simplu, am continuat calm. De trei săptămâni, domnul Nicu mănâncă ce își cumpără el din banii lui. Eu mănânc ce îmi permit din ai mei. Jumătate din salariu îl trimit băiatului meu, student la Iași. Restul se duce pe întreținere. Așa că, pentru aniversare, am pus pe masă ce îmi permit eu.
Unul dintre colegi a lăsat încet paharul jos.
Pe masă nu mai era nimic altceva. Nici salată boeuf. Nici friptură. Nici sarmale. Doar farfurii goale și oala cu paste albe.
— Tu ai înnebunit? a șoptit Nicu printre dinți.
Am scos din buzunar câteva bonuri și le-am pus lângă oală.
— Coaste afumate — 85 de lei. Salam crud-uscat — 60 de lei. Cașcaval — 45 de lei. Toate cumpărate săptămâna asta. Toate de pe „raftul lui”.
Șeful s-a lăsat pe spate în scaun.
— Adică dumneata mâncai separat de soție? a întrebat el rar.
Nicu bâlbâia ceva despre „organizare” și „principii”.
Eu am continuat, fără să ridic vocea.
— Mi-a spus să mă descurc singură. Să mănânc din banii mei. Și am făcut întocmai. Azi am pus pe masă exact cât pot eu să ofer.
Tăcerea devenea apăsătoare.
Unul dintre bărbații de la service a murmurat: „Asta nu-i frumos, Nicule…”
Șeful s-a ridicat încet.
— Cred că eu plec, a spus el, netezindu-și sacoul. Nu mă simt confortabil.
Și-a luat haina. Încă doi invitați l-au urmat. Apoi încă unul.
Nicu stătea în mijlocul camerei, cu fața pătată, cu mâinile pe lângă corp.
— Stați, că rezolvăm acum! comand eu ceva! a strigat el.
Dar ușa deja se închidea.
În mai puțin de cinci minute, sufrageria era aproape goală. Pe masă rămăsese oala mea cu paste și sticlele nedesfăcute.
M-am dus în bucătărie și am început să strâng.
Nicu a venit după mine.
— Ți-ai bătut joc de mine, a spus el răgușit.
M-am întors.
— Nu. Am respectat ce mi-ai cerut.
M-a privit altfel atunci. Nu furios. Derutat.
— Puteai să spui că te deranjează.
Am zâmbit amar.
— Am spus. Doar că nu m-ai auzit.
M-am dus în dormitor, am scos o valiză și am pus în ea lucrurile mele esențiale. Nu multe. Câteva haine. Actele. Economiile mele — puține, dar ale mele.
Nicu a apărut în ușă.
— Ce faci?
— Mă descurc singură. Așa cum ai vrut.
Nu a mai spus nimic.
În seara aceea am plecat la sora mea. După o lună mi-am găsit o garsonieră mică. Nu luxoasă. Dar liniștită.
Îmi trimit în continuare băiatul bani. Mănânc simplu, dar mănânc cu poftă.
Și, cel mai important, la masa mea nu există „raftul lui” și „raftul meu”.
Există doar demnitate.
Iar asta nu costă niciun leu.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.