Viorel s-a ridicat greu, bombănind.
Scaunul a scârțâit sub el.
— Ce mai e și circul ăsta? — a mormăit, dar râsul îi dispăruse.
Am apropiat oglinda de el.
Atât de aproape încât și-a văzut fiecare por, fiecare fir alb din mustață.
— Uite-te bine — i-am spus.
La început a zâmbit strâmb.
Apoi zâmbetul i s-a topit.
Oglinda nu minte.
Nu iartă.
Burta îi apăsa peste curea ca un aluat scăpat din covată. Cămașa i se strângea sub brațe. Pielea de la gât îi atârna moale, iar ochii, cândva vii, păreau obosiți.
— Asta e forma de vultur? — am întrebat liniștit.
În cameră nu mai mișca nimeni.
Până și frigiderul părea că tace.
Viorel a încercat să glumească.
— Ei, la vârsta noastră…
— La vârsta noastră ce? — l-am întrerupt. — Doar femeile îmbătrânesc?
Cuvintele mele nu erau strigate.
Erau clare.
Așezate.
— Treizeci de ani am gătit, am spălat, am crescut copii, am mers la serviciu. Am pus bani deoparte, leu cu leu. Ți-am călcat cămășile. Ți-am ascultat nemulțumirile. Și niciodată nu ți-am spus că ți-a crescut burta sau că ți-a căzut părul.
A înghițit în sec.
— Pentru că te-am iubit așa cum erai — am continuat. — Nu pentru cum arătai.
Cătălina și-a șters o lacrimă discret.
Gabi s-a foit pe scaun.
— Dar dacă tot vorbim de „rânduiala firii” — am spus, ținând oglinda ferm — atunci să fie aceeași pentru amândoi.
I-am pus oglinda în mâini.
Greutatea ei l-a surprins.
A ținut-o câteva clipe.
S-a privit.
Mai mult decât o secundă.
Mai mult decât era confortabil.
În ochii lui a apărut ceva nou.
Nu furie.
Nu mândrie.
Ci rușine.
— Olguța… eu doar am glumit.
— Nu — am spus. — Ai vrut să mă faci mică.
Tăcerea s-a lăsat iar.
Dar nu mai era lipicioasă.
Era curată.
— Eu nu sunt un colăcel — am spus. — Sunt femeia care ți-a fost alături când aveai 1.500 de lei salariu și rate la bancă. Când ne-am mutat în garsoniera aia mică și am dormit pe saltea pe jos. Când ți-ai pierdut serviciul și am ținut casa din meditații.
Vocea mi-a tremurat o clipă.
Dar nu m-am oprit.
— Dacă nu-ți mai place cum arăt, ai două variante: ori înveți să mă respecți, ori înveți să trăiești fără mine.
Cuvintele au căzut între noi ca o ușă trântită.
Viorel a lăsat oglinda în jos.
Pentru prima dată în seara aceea, părea mic.
Nu din cauza burții.
Ci din cauza adevărului.
A făcut un pas spre mine.
— Iartă-mă.
Simplu.
Fără glumă.
Fără țuică.
— Am fost prost.
Nu știu dacă musafirii au respirat atunci sau abia după.
Dar eu am simțit cum mi se îndreaptă spatele.
Nu pentru el.
Pentru mine.
Am luat oglinda și am pus-o la loc pe perete.
— Masa e încă pe masă — am spus calm. — Dacă mai vrem să stăm împreună, stăm cu respect.
Viorel s-a așezat.
N-a mai turnat țuică.
N-a mai făcut glume.
Mai târziu, când musafirii au plecat, a strâns farfuriile fără să-i spun.
A doua zi dimineață s-a trezit devreme.
Nu pentru gantere.
Pentru piață.
Când s-a întors, avea în sacoșă legume, pește și un buchet mic de flori.
Nu trandafiri scumpi.
Garoafe simple.
— Începem amândoi — a spus.
Nu despre slăbit.
Despre respect.
Și pentru prima dată după mulți ani, m-am uitat la el și n-am mai văzut un vultur sau un sac de cartofi.
Am văzut un bărbat care învățase, în sfârșit, că dragostea nu se măsoară în colăcei.
Ci în felul în care știi să ții oglinda — mai întâi pentru tine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.