Duminică a venit cu un dosar.
Marți avea deja alte variante.
Vineri vizitase un alt cămin, mai mic, lângă casa ei.
Luni am cerut să vorbesc cu directorul.
A intrat îngrijit, cu un zâmbet rece.
Am împins caietul spre el.
„Luăm foarte în serios plângerile”, a spus.
„Nu”, i-am răspuns. „Luați în serios doar plângerile. Îngrijorările sunt înaintea lor.”
A început să vorbească despre lipsă de personal, bani, probleme.
Poate avea dreptate.
Dar și eu aveam:
O femeie bătrână nu ar trebui să se roage pentru o baie.
Un om nu ar trebui hrănit ca un copil doar pentru că nu e timp.
Demnitatea nu ar trebui să fie o recompensă pentru că nu deranjezi.
A spus: „Îmbătrânirea înseamnă pierderea controlului.”
Am răspuns: „Uneori da. Dar întrebarea e… cine profită de asta?”
Nu a avut răspuns.
Ieri, Mariana a venit cu actele.
Mâine plec într-un loc mai mic, mai aproape de ea.
Spune că va veni zilnic.
O cred.
Înainte de cină, Ion m-a dus afară, într-o curte mică.
Două ghivece sparte, o plantă uscată și un fir de rozmarin încă viu.
Am rupt o crenguță și am strivit-o între degete.
Și, pentru o clipă, am fost acasă.
Pui la cuptor.
Nepoții râzând.
Bărbatul meu furând o măslină.
Asta nu înțeleg oamenii.
Noi nu dispărem când îmbătrânim.
Purtăm o viață întreagă în noi.
Mâine plec cu caietul în brațe și cu miros de rozmarin în buzunar.
Dacă ai pe cineva drag într-un loc ca acesta, nu merge doar de sărbători.
Du-te într-o zi obișnuită.
Într-o joi.
Când nu e nimic special.
Uitǎ-te la butonul de apel.
La paharul cu apă.
La ochii celui drag.
Și întreabă-te: este îngrijit… sau doar „ținut în viață”?
Pentru că este o diferență.
Și, într-o zi… s-ar putea să conteze și pentru noi.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.