O voce tremurată, plină de emoție, i-a șoptit la ureche:
— „Dar de o pereche de brațe ai nevoie, tăicuțu’ meu?”
Nea Vasile a scăpat cutia din mâini. A căzut pe jos fără să mai simtă nimic în jur.
S-a întors încet.
Era ea.
Fata lui coborâse pe ușa din spate a autocarului, vrând să-i facă o surpriză. Avea ochii plini de lacrimi și zâmbea printre ele.
Bătrânul a căzut în genunchi în fața ei, i-a prins mâinile și le-a strâns la piept. A început să plângă în hohote, așa cum nu mai plânsese de ani de zile.
Oamenii din stație s-au oprit și au privit în tăcere scena.
După ani de dor, după pachete trimise din străinătate și promisiuni amânate, fata lui era, în sfârșit, acasă.
Uneori trimitem dulciuri, haine sau bani, crezând că asta le aliniază dorul celor de acasă.
Dar adevărul e altul.
Cel mai frumos „pachet” pe care îl poate primi un părinte… ești chiar tu, trecându-i pragul.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.