Din portofelul lui subțire a scos o bancnotă de 50 de lei. Erau banii lui de mâncare pentru două zile.
I-a întins tânărului.
— „Ia-i și pleacă. Fierul ți-l trec la cântar. Dar medaliile astea le cumpăr eu. Nu le las la topit.”
Băiatul l-a privit mirat.
Nea Marin a continuat, cu voce tremurată:
— „Bunicul tău a sângerat pentru ele. Pentru ca tu să ai astăzi o țară liberă. Pentru ca tu să poți veni aici cu mașina aia scumpă și să vorbești așa.”
A strâns crucea militară în palmă.
— „Să-ți fie rușine că îți vinzi istoria la kilogram.”
Tânărul a smuls banii, a mormăit printre dinți și a plecat, scârțâind roțile.
Curtea a rămas din nou liniștită.
Nea Marin a rămas singur în praf, ținând crucea militară și ștergând-o cu mâneca salopetei.
Avea ochii plini de lacrimi.
Pentru unii, erau doar niște bucăți vechi de metal.
Pentru el, erau onoare.
Memorie.
Sacrificiu.
Și adevărul pe care prea mulți l-au uitat:
un neam care își aruncă eroii la gunoi și își vinde istoria la fier vechi rămâne sărac, indiferent câți bani are.
Pentru că adevărata bogăție nu stă în conturi sau în mall-uri.
Ci în jertfa bunicilor care au ținut țara în picioare.