Toată sala a amuțit.
Luca stătea în mijlocul încăperii, respirând greu, încă în uniforma de școală, cu ghiozdanul pe un umăr.
În spatele lui venea șoferul familiei, complet panicat.
Judecătorul s-a încruntat.
— Cine este copilul?
Avocatul meu s-a ridicat imediat.
— Este fiul vitreg al reclamantei și cere să prezinte probe.
Ramona s-a ridicat brusc.
— Luca, stai jos!
El nici măcar nu s-a uitat la ea.
A venit în față și a deschis palma.
Înăuntru era degetarul meu vechi de argint.
Inima mi s-a oprit pentru o clipă.
— Clara nu a atins niciodată bijuteriile Ramonei, a spus cu voce tremurată.
Judecătorul a privit obiectul.
— Și ce dovedește asta?
Luca a înghițit în sec.
— L-am găsit în sertarul încuiat al Ramonei. Împreună cu un card de memorie.
Atmosfera din sală s-a schimbat instantaneu.
Ramona a vorbit prea repede:
— Asta nu înseamnă nimic!
Dar Luca continua să o privească direct.
Pentru prima dată, nu mai părea speriat.
— În noaptea dinainte să dispară colierul, m-am trezit și am văzut-o pe Ramona pe hol cu caseta de bijuterii.
Ramona a încremenit.
— Am urmărit-o, a continuat băiatul. A intrat în camera Clarei și a pus ceva în coșul ei de cusut.
Alexandru s-a ridicat în picioare.
— Luca…
— Mi-ai spus să nu spun nimic, a izbucnit băiatul privind spre Ramona. Ai spus că Clara distruge familia!
Judecătorul a cerut liniște.
Luca tremura, dar continua.
— După ce Clara a fost arestată, am înțeles ce am văzut. Mai târziu am găsit cardul de memorie în sertarul Ramonei.
Avocatul meu s-a apropiat imediat.
— Ce era pe card?
— O filmare. Era o cameră ascunsă pe holul dormitoarelor. Se vede cum Ramona intră în camera Clarei cu caseta de bijuterii și iese fără ea.
Ramona a început să țipe:
— Minte!
Dar era prea târziu.
Grefierul luase deja cardul.
Iar pentru prima dată de la începutul procesului, cineva mă privea ca pe o victimă… nu ca pe o hoață.
Atunci l-am întrebat pe Luca:
— A mai intrat în camera mea?
M-a privit confuz câteva secunde.
— Da… s-a uitat și prin cutia ta de tablă.
Am simțit un fior rece.
În cutia aceea păstram scrisorile mamei lui Alexandru. Scrisori despre o greșeală gravă făcută de el în trecut, pe care familia o ascunsese ani întregi.
Nu vorbisem niciodată despre ele.
Acum am înțeles tot.
Ramona nu voia doar să mă îndepărteze.
Voia să se asigure că eu nu mai aveam niciun fel de influență în casa aceea.
După pauza de ședință, Alexandru a cerut să vorbească singur cu mine.
Arăta distrus.
— Clara… îmi pare rău.
L-am privit câteva secunde.
— Nu mă insulta cu scuze rapide.
A rămas tăcut.
— Te-am protejat zeci de ani, Alexandru. Și când am avut nevoie să ai încredere în mine… ai lăsat-o pe soția ta să mă trimită la poliție.
A închis ochii.
— Știu.
— Nu. Doar îți este rușine. Nu e același lucru.
Părea lovit de fiecare cuvânt.
Dar adevărul trebuia spus.
În zilele următoare au fost verificate camerele, accesul în casă și toate înregistrările.
Iar adevărul complet a ieșit la suprafață.
Cu câteva săptămâni înainte, Luca îmi ceruse ajutorul să îi scrie tatălui său o scrisoare.
În ea mărturisea că îi era frică de Ramona și că nu se mai simțea în siguranță în casă.
Ramona găsise scrisoarea.
Și intrase în panică.
Nu era vorba doar despre gelozie.
Voia să mă scoată definitiv din viața lor înainte ca Luca să vorbească.
După ce am fost eliberată, m-am întors acasă împreună cu Luca și Alexandru.
Luca m-a dus într-un dulap încuiat din aripa de est a casei.
Înăuntru erau valize pregătite, acte pentru transferul lui la o școală din alt oraș și documente de mutare.
Ramona voia să îl trimită departe.
Luca privea actele fără să spună nimic.
— Voia să scape de mine… a șoptit.
— Da, dragul meu, am spus încet.
Alexandru s-a așezat pe marginea patului de parcă nu îl mai țineau picioarele.
Acolo s-a terminat totul pentru Ramona.
Câteva zile mai târziu, Alexandru m-a rugat să rămân în casă.
Nu în vechea cameră de lângă spălătorie.
Mi-a oferit camera de oaspeți de lângă cea a lui Luca.
Am acceptat.
Nu pentru lux.
Ci pentru că un copil speriat nu ar trebui să traverseze singur un hol întunecat ca să găsească singura persoană în care are încredere.
În prima noapte, abia îmi așezasem lucrurile când am auzit o bătaie ușoară în ușă.
Am deschis.
Luca stătea în pijamale, cu ochii roșii.
— Clara… chiar rămâi?
L-am strâns în brațe.
— De data asta, scumpul meu… nimeni nu mă mai poate alunga de aici.