Telefonul nu se mai oprea din sunat.
Mama plângea în mesaje vocale.
Alina îmi scria că „distrug familia pentru o glumă”.
Vlad întreba dacă vorbesc serios cu apartamentul.
Iar Mihai trimisese un singur mesaj:
„Ce ai făcut, Ioana?”
Nu am răspuns nimănui.
Mi-am băut cafeaua în liniște, m-am îmbrăcat și am plecat la birou.
La puțin înainte de prânz, asistenta mea a bătut discret la ușă.
— Doamnă Ioana… familia dumneavoastră este jos. Fac scandal la recepție.
Am închis dosarul din fața mea.
— Trimite-i sus.
Câteva minute mai târziu, mama a intrat prima.
Avea ochii roșii, dar nu de tristețe. De furie.
În urma ei veneau Mihai și Vlad.
Nepotul meu nu mai părea atât de amuzat ca în seara precedentă.
— Ce ai făcut?! a izbucnit mama fără salut.
Am arătat calm spre scaune.
— Luați loc.
— N-am venit să stăm jos, a spus Mihai nervos. Am venit să repari prostia asta.
— Prostia a fost făcută ieri. Eu doar am încetat să mai plătesc pentru ea.
Vlad a încercat să râdă.
— Mătușă, eram beat. A fost o glumă.
— Știu.
— Atunci gata. Nu exagera.
L-am privit liniștită.
— Tu erai beat. Restul erau perfect treji când râdeau.
Și-a lăsat imediat privirea în jos.
Mama și-a pus o mână pe piept.
— Tatăl tău e foarte afectat. Trebuie să trimiți din nou banii pentru casă.
— Medicamentele lui vor continua să fie plătite direct la farmacie. Restul nu.
Mihai a lovit masa cu palma.
— Cum adică restul nu?!
Am deschis dosarul negru de pe birou.
— Chiria lui Vlad este anulată. Aveți o săptămână să eliberați apartamentul.
— Dar facultatea mea… a murmurat Vlad.
— Facultatea există și fără apartament plătit de mine.
Mihai s-a apropiat furios.
— Nu poți să-i faci asta propriului tău nepot!
— Atunci poate trebuia să-l înveți respectul înainte să-l lași să râdă de femeia care îl întreține.
S-a făcut liniște.
Am scos următoarea foaie.
— Cardul suplimentar pe numele lui Mihai este blocat definitiv.
— Era pentru urgențe!
— Restaurantele și cumpărăturile din mall nu sunt urgențe.
Mama s-a uitat șocată spre el.
Vlad a întors capul încet spre tatăl lui.
Iar Mihai a rămas fără cuvinte.
Nu ridicasem tonul deloc.
Asta îl făcea și mai greu de suportat.
— Ioana, a încercat mama din nou, oamenii mai spun și lucruri urâte…
— Eu nu l-am făcut niciodată pe Mihai ratat în fața copiilor lui.
Mihai s-a înroșit imediat.
— Nu-mi băga copiii în asta!
— În schimb, voi n-ați avut nicio problemă să transformați singurătatea mea într-o glumă.
Mama a tăcut.
Pentru prima dată, nu mai avea replică.
Atunci am scos ultima hârtie.
Și expresia lui Mihai s-a schimbat instantaneu.
— Nu… a murmurat el.
Am pus documentul pe birou.
Era recunoașterea de datorie pe care o semnase cu doi ani în urmă, când îi plătisem datoriile la bancă și problemele cu ANAF-ul.
Trebuia să-mi returneze banii în trei ani.
Nu plătise niciun leu.
— De azi, actul acesta merge la avocatul meu.
— Ai spus că rămâne între noi! În familie!
— Familia înseamnă și să respecți ce semnezi.
Mama părea complet pierdută.
— Ioana… chiar vrei să destrami familia?
Am ridicat privirea spre ea.
— Familia era deja destrămată. Eu doar plăteam ca să nu se vadă.
Nimeni nu a mai spus nimic câteva secunde.
Apoi Vlad m-a privit pentru prima dată fără aroganță.
— Tu chiar plăteai pentru tot?
— Da.
— Pentru tot?
— Pentru tot.
Și-a frecat palmele nervos.
— Îmi pare rău, mătușă.
Nu era o scuză perfectă.
Dar era sinceră.
M-am ridicat de la birou și mi-am luat geanta.
— Nu vă pedepsesc. Pur și simplu nu vă mai finanțez viața.
Mama m-a strigat înainte să ies.
— Dar tatăl tău?
M-am oprit lângă ușă.
— Nu îi va lipsi nimic important. Dar confortul construit pe spatele meu… se termină azi.
Am plecat fără să mă uit înapoi.
Trei zile mai târziu, Vlad m-a sunat.
Nu ca să ceară bani.
Mi-a spus că și-a găsit un job part-time și că își caută o garsonieră mai ieftină.
La final a tăcut câteva secunde.
— Chiar am fost un idiot duminică.
— Da, ai fost.
— Îmi pare rău.
Am închis telefonul cu un zâmbet trist.
Mihai a continuat să se certe prin avocați.
Alina s-a plâns tuturor că „familia s-a distrus”.
Iar mama îmi trimitea mesaje tot mai scurte.
Doar tata m-a sunat într-o seară.
— Am auzit ce a spus Vlad la masă, a murmurat el. Ar fi trebuit să spun ceva.
Am închis ochii.
— Da… ar fi trebuit.
A rămas tăcut câteva secunde.
— Te iubesc, Ioana.
— Și eu te iubesc, tată.
Șase luni mai târziu, stăteam singură în apartamentul meu, cu un pahar de vin și luminile Bucureștiului întinse sub ferestre.
Și, pentru prima dată după mulți ani, liniștea nu mai părea singurătate.
Părea libertate.
M-am gândit atunci la vorbele lui Vlad.
„Mătușa tristă care cumpără iubire.”
Se înșelase.
Nu cumpărasem iubire.
Doar încercasem prea mult timp să ofer dragoste unor oameni care uitaseră să o întoarcă înapoi.