Am deschis dosarul. Prima pagină. Transferuri bancare.
A doua. Chitanțe.
A treia. Contracte.
A patra. Rate achitate.
Adrian nu mai zâmbea.
Alina privea când spre mine, când spre el.
— Ce sunt toate astea?
Am întors încă o pagină.
— Taxele tale de facultate.
Alta.
— Chiria din Cluj.
Alta.
— Creditul pentru mașină.
Alta.
— Datoria pe care ai făcut-o și pe care am plătit-o eu.
Liniștea devenea apăsătoare.
Alina a început să citească documentele.
Cu fiecare pagină, expresia ei se schimba.
— Adrian…
Niciun răspuns.
— Adrian, mi-ai spus că te-ai întreținut singur.
El privea în podea.
— Nu este chiar atât de simplu.
— Ba este.
Pentru prima dată, vocea Alinei era rece.
— Mi-ai spus că sora ta profită de tine.
— Alina…
— Mi-ai spus că tu ai susținut familia.
— Ascultă…
— Și acum aflu că femeia pe care o numești egoistă te-a întreținut ani întregi?
Nu am intervenit.
Nu era nevoie.
Adevărul vorbea singur.
Dar surpriza cea mare a venit două zile mai târziu.
Telefonul meu a sunat.
Era mătușa Maria.
— De ce l-ai dat afară pe Adrian?
Am închis ochii.
Exact cum mă așteptam.
În câteva ore au început telefoanele.
Mătuși.
Veri.
Cunoștințe.
Toți auziseră aceeași versiune.
Că eu devenisem rea.
Că îl alungasem pe fratele meu.
Că lăsasem o femeie cu copil pe drumuri.
De data aceasta nu am mai tăcut.
Am făcut copii după tot dosarul.
Și am trimis documentele tuturor rudelor care mă judecau.
Seara, telefonul a început să sune din nou.
Dar tonul era complet diferit.
— Nu am știut…
— Ne pare rău…
— Adrian ne-a spus altceva…
A doua zi, mătușa Maria a venit personal.
Cu o prăjitură.
Și cu o față rușinată.
— Cred că te-am judecat prea repede.
Am zâmbit.
— Se întâmplă.
Dar momentul care a contat cel mai mult a venit o săptămână mai târziu.
Adrian a bătut la ușă.
Singur.
Fără Alina.
Fără scuze pregătite.
Doar el.
— Pot să intru?
L-am lăsat.
A rămas câteva secunde în picioare.
Apoi a spus:
— Îmi pare rău.
Nu era un discurs.
Nu era o justificare.
Era adevărul.
— Pentru ce?
— Pentru că am confundat bunătatea ta cu obligația.
Am rămas tăcută.
— Și pentru că am început să cred că merit lucruri pe care nu le-am câștigat.
A fost prima conversație sinceră pe care am avut-o după foarte mult timp.
Peste câteva zile și-a găsit chirie.
Și-a mutat lucrurile.
Iar Alina a rămas cu el.
Dar acum știa adevărul.
Când a închis ultima cutie, Adrian s-a oprit în ușă.
— Îți mulțumesc că m-ai ajutat atunci.
— Ai grijă să nu mai uiți niciodată.
A dat din cap.
Și a plecat.
În seara aceea mi-am făcut un ceai.
M-am așezat pe canapeaua mea.
În liniștea mea.
În casa mea.
Și pentru prima dată după multe luni am simțit că nu mi-am recuperat doar apartamentul.
Mi-am recuperat respectul.