Pentru câteva secunde am rămas nemișcată.
— Ce ai spus?
Adrian și-a trecut mâna peste față.
— Te rog să mă asculți până la capăt.
Inima îmi bătea atât de tare încât îmi răsuna în urechi.
— Vorbește.
El a deschis dosarul.
— Cu câteva luni înainte de accidentul Larisei am descoperit nereguli uriașe în compania familiei mele.
A scos mai multe documente.
— Contracte false.
Transferuri ilegale.
Facturi fictive.
Conturi ascunse.
M-am uitat fără să înțeleg.
— Și Larisa?
— Participa ca voluntar într-un proiect susținut de fundația noastră.
Am încremenit.
— Continuă.
— Într-o zi a văzut ceva ce nu trebuia să vadă.
Camera părea să se învârtă.
— Ce anume?
— Un schimb de documente între un director și un subcontractor implicat în fraudă.
Nu-mi venea să cred.
— Spui că accidentul…
— Nu a fost întâmplător.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
— Nu.
— Din păcate, da.
Mi-a arătat un raport.
— Șoferul care a lovit-o lucra pentru o firmă controlată de unul dintre directorii implicați.
Am început să plâng.
Ani întregi mă învinovățisem.
Ani întregi crezusem că fusese o tragedie oarbă.
Dar nu fusese.
Cineva alesese să ascundă adevărul.
— Tatăl meu a aflat.
Vocea lui Adrian deveni și mai grea.
— Și în loc să denunțe totul, a permis mușamalizarea.
Tăcerea a devenit apăsătoare.
— De ce îmi spui acum?
Adrian a zâmbit trist.
— Pentru că am găsit dovezile.
Apoi mi-a întins un alt document.
L-am privit.
Nu înțelegeam.
Am citit din nou.
Și încă o dată.
Transfer bancar.
Beneficiar: Clinica din Germania.
Sumă achitată integral.
— Adrian…
— Tratamentul Larisei este plătit.
Am izbucnit în lacrimi.
— Ce?
— Acum trei săptămâni.
Nu-mi venea să cred.
— De ce ai făcut asta?
El și-a coborât privirea.
— Pentru că atunci când am aflat adevărul, nu am mai putut dormi.
— Nu trebuia să te căsătorești cu mine pentru asta.
— Ba da.
— De ce?
Pentru prima dată părea vulnerabil.
— Pentru că oamenii din consiliul companiei îmi controlau accesul la o parte din fonduri.
A făcut o pauză.
— Dar nu puteau bloca accesul soției mele.
Am rămas fără cuvinte.
— Totul a fost un plan?
— La început… da.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Dar apoi m-am îndrăgostit de tine.
Am închis ochii.
Nu știam ce să spun.
În acel moment telefonul meu a început să sune.
Era spitalul.
Am răspuns imediat.
— Alo?
Vocea medicului tremura.
— Doamnă Elena…
— Da?
— Fiica dumneavoastră a deschis ochii.
Telefonul aproape mi-a căzut din mână.
Nu puteam vorbi.
Nu puteam respira.
Nu puteam face nimic.
Doar plângeam.
Adrian m-a privit.
— Larisa?
Am dat din cap.
Iar el a început să plângă și el.
Două luni mai târziu, Larisa făcea primii pași prin centrul de recuperare.
Încet.
Cu efort.
Dar îi făcea.
Într-o după-amiază stăteam toți trei în grădina conacului.
Larisa râdea.
Povestea ceva.
Soarele apunea.
Iar pentru prima dată după foarte mulți ani, nu mă mai temeam de ziua de mâine.
Am privit spre Adrian.
— Dacă ai putea da timpul înapoi, te-ai mai căsători cu mine?
El a râs.
— Da.
— Atât de sigur?
— Da.
— Chiar și fără planul acela nebunesc?
A zâmbit.
— De data asta aș face lucrurile normal.
— Cum?
M-a privit în ochi.
— Te-aș invita mai întâi la o cafea.
Am râs amândoi.
Iar Larisa a început imediat să ne tachineze.
Pentru prima dată după ani întregi, conacul nu mai părea un loc al secretelor.
Părea acasă.