Ana a privit-o șocată.
— Cum adică să plătesc?
Femeia și-a dus sticla la gură.
— Cincizeci de mii de lei.
— Sunt copiii dumneavoastră!
— Și?
Rareș l-a strâns instinctiv pe Andrei la piept.
Ca și cum se temea că cineva îl va lua.
Ana a înțeles atunci că nu putea lăsa lucrurile așa.
I-a cumpărat imediat lapte praf și scutece pentru bebeluș.
Le-a adus mâncare.
Apoi a mers direct la poliție.
Ancheta a început chiar în aceeași zi.
Ce au descoperit autoritățile a fost și mai grav decât își imaginase.
Neglijență.
Abandon.
Condiții imposibile pentru doi copii.
În scurt timp, mama a fost decăzută din drepturile părintești.
Iar Rareș și Andrei au intrat în sistemul de protecție.
Pentru Ana a început o altă luptă.
Acte.
Evaluări.
Interviuri.
Drumuri.
Luni întregi de așteptare.
Dar nu a renunțat.
În fiecare săptămână îi vizita.
Le ducea jucării.
Haine.
Prăjituri.
Și timp.
Mai ales timp.
Într-o zi, Rareș a întrebat-o:
— Te mai întorci?
Ana a simțit că îi fug lacrimile.
— Da.
— Sigur?
— Sigur.
— Toți spun că se întorc.
Acolo, în biroul centrului, Ana aproape a plâns.
Pentru că în spatele acelor cuvinte era mai multă suferință decât ar trebui să ducă un copil.
După aproape un an, adopția a fost aprobată.
În ziua în care au intrat pentru prima dată în noua casă, Rareș nu vorbea.
Doar privea.
Patul lui.
Biroul.
Dulapul.
Jucăriile.
Andrei, care începuse deja să meargă, râdea și alerga prin cameră.
— Toate astea sunt ale noastre? întrebă Rareș.
— Da, spuse Ana.
Băiatul rămase tăcut câteva secunde.
Apoi întrebă încet:
— Și nu trebuie să plecăm mâine?
Ana simți că i se rupe inima.
— Nu.
— Nici poimâine?
— Niciodată.
Rareș începu să plângă.
Pentru prima dată de când îl cunoscuse.
Nu de foame.
Nu de frică.
Ci de ușurare.
Apoi puse întrebarea care a făcut-o pe Ana să lăcrimeze.
— Atunci nu mai trebuie să dorm cu Andrei în brațe ca să nu îi fie frig?
Ana l-a îmbrățișat strâns.
— Nu, puiule.
— Nici să mă trezesc noaptea să văd dacă respiră?
— Nu.
— Nici să caut mâncare?
— Nu.
Băiatul și-a lipit fruntea de umărul ei.
Și a început să plângă în hohote.
Toți anii în care fusese nevoit să fie adult la șase ani ieșeau acum la suprafață.
Anii au trecut.
Rareș a început fotbalul.
Apoi ciclismul.
Andrei a crescut vesel și curios.
Casa s-a umplut de râsete.
De teme.
De desene lipite pe frigider.
Într-o zi, Ana s-a întâlnit întâmplător cu fostul ei soț, Sergiu.
El a rămas surprins când a văzut cei doi băieți.
— Sunt copiii tăi?
Ana a zâmbit.
— Da.
— Ești fericită?
Ana i-a privit pe Rareș și Andrei.
Unul îi ținea mâna stângă.
Celălalt pe cea dreaptă.
— Mai mult decât am crezut vreodată că pot fi.
Mai târziu, Sergiu i-a mărturisit că aflase adevărul.
Că el era cel care nu putea avea copii.
Că mama lui îl mințise.
Că își distrusese singur căsnicia.
Dar era prea târziu.
Ana nu mai trăia în trecut.
Viitorul mergea lângă ea.
Ținând-o de ambele mâini.