Notarul a închis imediat dosarul din fața fetei care se dădea drept mine.
— Cred că asta clarifică situația, a spus el calm.
Tata a încercat să preia controlul.
— Fiica mea este supărată. A picat admiterea și acum inventează povești.
În acel moment, mătușa Silvia a pus pe masă rezultatul meu real.
— Diana nu a picat nimic. A obținut 9,87.
Privirea tatălui meu s-a schimbat instantaneu.
În sfârșit înțelesese.
Eu îl mințisem prima.
Nu pentru că îmi era teamă.
Ci pentru că voiam să aflu cât de departe era dispus să meargă.
— Mi-ai întins o capcană, a spus printre dinți.
— Nu. Eu doar ți-am spus că am picat. Restul ai făcut singur.
Carmen a izbucnit imediat:
— Casa aceea trebuie să rămână în familie!
— Este casa mamei mele.
— Mama ta a fost soția lui!
— Și tocmai de aceea a avut grijă să mă protejeze.
Notarul s-a întors către fata care folosise identitatea mea.
— Vă rog să spuneți numele real.
Fata a început să plângă.
— Carmen mi-a spus că totul este legal și că Diana este de acord.
— Taci! a strigat Carmen.
Era prea târziu.
Avocatul mamei mele a intervenit imediat:
— Falsul de identitate într-o astfel de procedură este o faptă extrem de gravă.
Tata a încercat apoi să mă convingă să plecăm.
— Hai acasă și discutăm.
Am râs amar.
— La care casă? La cea din care m-ai dat afară sau la cea pe care încercai să mi-o vinzi?
Atunci am scos scrisoarea pe care mama mi-o lăsase.
Recunoșteam fiecare literă.
În scrisoare îmi spunea să nu semnez niciodată nimic din frică și să nu rămân la masa oamenilor care mă tratează ca pe o povară.
Îmi lăsase casa pentru ca nimeni să nu-mi poată închide vreodată ușa în față.
Când mătușa Silvia a terminat de citit, tata era alb la față.
Avocatul a deschis un alt dosar.
Mama prevăzuse inclusiv situația unei tentative de fraudă sau constrângere și stabilise măsuri clare de protecție.
În acel moment am înțeles adevărul.
Nu mă alungase pentru că ar fi crezut că am eșuat.
Mă alungase pentru că voia să fiu disperată.
Fără bani.
Fără sprijin.
Fără adăpost.
Suficient de vulnerabilă încât să renunț de bunăvoie la casa mea.
Poliția a ajuns la scurt timp după aceea.
Fata care folosise identitatea mea a recunoscut totul.
Carmen și tata au încercat să găsească scuze, dar era prea târziu.
În timp ce erau conduși afară, tata s-a întors spre mine.
— O să regreți.
— Nu cred, i-am răspuns. Tu ai grijă doar de ceea ce poți lua de la oameni.
Mai târziu, ne-am întors la petrecerea Larisei.
Invitații șușoteau deja.
Am urcat pe scenă și am spus adevărul.
Le-am explicat că nu picasem examenul.
Le-am arătat rezultatul meu.
Și le-am povestit ce încercaseră să facă tata și Carmen.
Larisa a rămas fără cuvinte.
Când totul s-a terminat, s-a apropiat de mine cu ochii în lacrimi.
— Mama s-a folosit de petrecerea mea pentru asta?
— Da.
— Nu am știut.
Pentru prima dată, am văzut în ea nu rivala pe care tata o compara mereu cu mine, ci o fată prinsă în aceeași plasă.
O săptămână mai târziu, casa era în siguranță.
Autoritățile continuau ancheta, iar avocatul mamei mi-a mai dat o veste.
Ea îmi lăsase și un fond destinat studiilor.
Nu era o avere uriașă, dar era suficientă pentru a-mi construi viitorul fără ajutorul nimănui.
Tata a încercat să mă contacteze de nenumărate ori.
Nu i-am răspuns.
L-am blocat.
În lunile următoare am început să renovez casa.
Eu și mătușa Silvia am vopsit bucătăria, am schimbat perdelele și am plantat flori noi în jardiniere.
Într-o dimineață, privind veranda luminată de soare, am înțeles ce îmi lăsase cu adevărat mama.
Nu doar o proprietate.
Nu doar niște bani.
Ci libertatea de a-mi trăi viața fără să depind de oamenii care mă vedeau doar ca pe ceva de exploatat.
Tata credea că o fiică speriată va semna orice.
Nu a înțeles niciodată că mama îmi lăsase ceva mult mai valoros decât o casă.
Îmi lăsase o șansă.
Iar de data aceasta, am trecut pragul acelei uși cu propriul meu nume și cu fruntea sus.