În bucătărie se lăsase o liniște apăsătoare.
Eu stăteam nemișcat.
Polițiștii lângă ușă.
Iar Ilinca mă privea cu emoție.
— Pot să-ți arăt ceva mai întâi? întrebă ea.
Am încuviințat.
Urcă în grabă la etaj și se întoarse cu o cutie veche de pantofi.
O recunoscui imediat.
Era a mea.
Nu o mai văzusem de ani întregi.
Ilinca a așezat-o pe masă și a ridicat capacul.
Înăuntru erau zeci de hârtii vechi.
Printre ele se afla și o scrisoare pe care nu o mai atinsesem de aproape optsprezece ani.
Am luat-o cu mâinile tremurânde.
Era scrisoarea de admitere la Facultatea de Inginerie.
Visul meu.
Visul la care renunțasem când se născuse Ilinca.
Alături se afla și un caiet vechi.
Plin de schițe.
Planuri.
Idei.
Toate visele unui băiat de șaptesprezece ani care credea că poate cuceri lumea.
— Am găsit cutia în pod anul trecut, spuse Ilinca.
Am rămas tăcut.
— Am citit tot.
Mi-a fost rușine.
Nu voiam să știe la câte renunțasem.
Dar ea continua:
— Tu mi-ai spus mereu că pot deveni orice îmi doresc. Dar niciodată nu mi-ai spus la ce ai renunțat pentru mine.
Ochii i se umpluseră de lacrimi.
— Tată… tu ai pus toate visele tale într-o cutie și ai mers mai departe fără să te plângi.
Abia atunci polițiștii au început să-mi explice.
În ultimele luni, Ilinca lucrase în secret.
Pe un șantier.
Într-o cafenea.
Plimbase câini dimineața.
Economisise fiecare leu.
Totul pentru un singur scop.
Ilinca scoase un plic alb și îl împinse spre mine.
— Deschide-l.
Am desfăcut plicul.
Înăuntru era o scrisoare oficială.
Am citit primul rând.
Apoi încă o dată.
Și încă o dată.
Nu-mi venea să cred.
Era o scrisoare de admitere.
Pentru mine.
La Facultatea de Inginerie.
Program special pentru adulți.
Începând din toamnă.
— Ce este asta? am șoptit.
Ilinca zâmbi printre lacrimi.
— Am sunat la universitate. Le-am povestit despre tine. Despre mine. Despre tot.
Vocea îi tremura.
— Am completat toate formularele. Am trimis toate actele. Am făcut tot ce era nevoie.
Nu-mi găseam cuvintele.
— Biluța…
— Toată viața ai luptat pentru mine, tată.
A venit lângă mine și mi-a prins mâinile.
— Acum e rândul meu să fac ceva pentru tine.
În acel moment, am cedat.
Ani de oboseală.
Ani de sacrificii.
Ani de vise îngropate.
Totul m-a lovit deodată.
— Eu trebuia să-ți ofer ție lumea, am spus.
Ilinca zâmbi.
— Și ai făcut-o.
Apoi adăugă încet:
— Acum lasă-mă și pe mine să-ți ofer ceva înapoi.
Trei săptămâni mai târziu, stăteam în fața facultății.
Aveam emoții mai mari decât la primul meu examen din liceu.
Mă simțeam bătrân.
Nepotrivit.
Nesigur.
Dar Ilinca era lângă mine.
— Nu știu dacă pot face asta, i-am spus.
Ea s-a apropiat și m-a luat de braț.
Exact cum făceam eu când era mică.
— Ba poți.
— De unde știi?
A zâmbit.
Zâmbetul acela pe care îl avea încă din copilărie.
— Pentru că toată viața m-ai învățat că nu renunțăm atunci când ne este greu.
Am privit clădirea facultății.
Apoi am privit-o pe ea.
Și am înțeles ceva.
Unii oameni își petrec viața căutând pe cineva care să creadă în ei.
Eu avusesem norocul să cresc chiar persoana aceea.
— Hai, tată, spuse Ilinca.
— Unde?
— Spre viitorul pe care l-ai amânat prea mult.
Și pentru prima dată după optsprezece ani, am făcut pasul înainte.