A doua zi a venit din nou.
Și în ziua următoare.
Și în cea de după.
În fiecare dimineață făcea aproape două ore pe drum ca să ajungă la spital.
Aducea mâncare.
Compot.
Fructe.
Lucruri mărunte.
Dar mai ales își aducea timpul.
Stătea lângă mine ore întregi.
Îmi pieptăna părul când nu puteam ridica mâna.
Îmi aranja perna.
Îmi împăturea hainele.
Îmi spăla cămășile de noapte.
La început eram confuză.
Apoi am început să observ ceva.
Femeia pe care o vedeam acolo nu semăna cu soacra care mă critica la poartă.
Părea alt om.
Într-o după-amiază am prins-o privind spre mine când credea că dorm.
Avea ochii plini de lacrimi.
Dar și le-a șters imediat.
Nu a spus nimic.
În cele trei săptămâni cât am stat în spital, nu a lipsit nici măcar o zi.
Niciuna.
A fost acolo când aveam dureri.
A fost acolo când mi-a fost frică.
A fost acolo când plângeam noaptea și nu voiam să vadă nimeni.
Iar încet, fără să îmi dau seama, zidul dintre noi a început să se crape.
În ultima zi am primit externarea.
Saveta a venit să mă ia acasă.
M-a ajutat să mă îmbrac.
Mi-a prins nasturii.
Mi-a legat șireturile.
Ca unei fiice.
Când am ieșit din salon, s-a oprit lângă ușă.
A rămas câteva secunde nemișcată.
Apoi a spus încet:
— Am crezut că te pierdem, fată.
Vocea i s-a rupt.
Am întors capul.
Și atunci am văzut-o.
Pentru prima dată în toți anii aceia.
Plângea.
Nu teatral.
Nu zgomotos.
Ci cu lacrimile acelea pe care oamenii încearcă să le ascundă.
Am rămas fără cuvinte.
Toți anii în care o văzusem criticând.
Comentând.
Nemulțumită.
Dispăruseră dintr-odată.
În fața mea era doar o femeie speriată că și-ar putea pierde nora.
În drum spre casă am înțeles ceva.
Nu își exprimase niciodată iubirea în mod frumos.
Nu știa cum.
Greșise de nenumărate ori.
Mă rănise.
Dar în cele mai grele zile ale vieții mele, prima persoană care a venit și ultima care a plecat fusese ea.
Nu am uitat anii grei.
Dar nici nu am uitat cele trei săptămâni.
Iar după ziua aceea, relația noastră nu a devenit perfectă.
Doar mai sinceră.
Mai caldă.
Mai omenească.
Și uneori asta este suficient.
Pentru că există oameni care spun „te iubesc” în fiecare zi.
Și există oameni care nu spun niciodată.
Dar se urcă într-un autobuz în fiecare dimineață, fac două ore pe drum și stau lângă patul tău de spital până seara.