Am condus până la Suceava fără să simt drumul.
Nu îmi amintesc nici semafoarele.
Nici mașinile.
Nici oamenii.
Îmi răsuna în cap o singură întrebare:
Cum a putut?
Cum a putut să o lase acolo?
Azilul era la marginea orașului.
O clădire veche.
Obosită.
Cu ziduri scorojite.
Am intrat și am întrebat de Elena Dumitru.
Asistenta m-a privit câteva secunde.
Apoi m-a condus pe un coridor lung.
— Camera 14.
Am simțit că nu mai pot respira.
Am deschis ușa.
În pat stătea o bătrână slabă.
Foarte slabă.
Privea pe fereastră.
La început nici măcar nu am recunoscut-o.
Nu semăna cu mama pe care o lăsasem în urmă.
— Mamă…
S-a întors încet.
M-a privit.
O secundă.
Două.
Trei.
Apoi ochii i s-au umplut de lumină.
— Vasile?
Mi-au cedat picioarele.
Am căzut în genunchi lângă pat.
Și am început să plâng.
Ea îmi mângâia părul cu mâna ei tremurătoare.
— Ai venit, băiete…
— Iartă-mă, mamă.
— Știam că vii.
Am stat cu ea ore întregi.
Acolo am aflat adevărul.
Dorel luase banii.
Pe toți.
Ani la rând.
Nu pentru mama.
Pentru el.
Alcool.
Jocuri.
Datorii.
Când nu au mai fost suficienți, a vândut casa.
Iar pe mama a dus-o la azil.
Apoi a dispărut.
Trei ani.
Trei ani în care ea mă așteptase.
În fiecare zi.
— A întrebat mereu de dumneavoastră, mi-a spus o asistentă.
Am simțit că mă sfărâm.
O săptămână mai târziu l-am găsit pe Dorel.
Într-o garsonieră din Iași.
Arăta ca un om învins.
Slab.
Bolnav.
Îmbătrânit înainte de vreme.
— Unde sunt banii mei? am întrebat.
A început să plângă.
— S-au dus.
— Și casa?
— S-a dus.
— Și mama?
A coborât capul.
Nu a mai avut răspuns.
Atunci am înțeles ceva.
Nu mai aveam în față fratele pe care îl știam.
Aveam în față ruina propriilor lui alegeri.
L-am lăsat acolo.
Și nu m-am mai uitat înapoi.
În aceeași zi am scos-o pe mama din azil.
I-am închiriat un apartament frumos în Suceava.
Am angajat o îngrijitoare.
Am cumpărat mobilă nouă.
Perdele.
Flori.
Tot ce îi lipsea.
— De unde ai bani, băiete? mă întreba mereu.
— Am pus deoparte, mamă.
Nu i-am spus niciodată adevărul.
Nu i-am spus că aproape tot ce muncisem dispăruse.
Nu avea rost.
Acum stăm împreună în fiecare seară.
Îi fac ceai.
Îi citesc.
Ascult poveștile despre tata și despre copilăria mea.
Iar într-o zi mi-a spus:
— Vasile, să nu mai pleci departe.
Am luat-o de mână.
— Nu mai plec, mamă.
Și pentru prima dată după mulți ani am simțit că sunt exact acolo unde trebuie să fiu.
Poate am pierdut bani.
Poate am pierdut casa.
Poate am pierdut zece ani.
Dar nu am pierdut-o pe ea.
Iar uneori, asta valorează mai mult decât orice avere.