Pentru câteva secunde, Alex și-a dorit să fie oriunde altundeva.
Colegii lui priveau spre bărbatul în salopetă.
Spre bocancii murdari.
Spre urmele de ciment de pe mâneci.
Iar rușinea îi ardea obrajii.
Dar apoi a observat ceva.
Tatăl său părea stânjenit.
Se uita în jur ca un om care nu știe dacă aparține acelui loc.
Printre costume elegante și parfumuri scumpe, părea că încearcă să ocupe cât mai puțin spațiu.
Și totuși zâmbea.
Un zâmbet sincer.
Un zâmbet pe care Alex nu-l mai văzuse de ani întregi.
După ceremonie, când absolvenții au început să facă fotografii, Gheorghe s-a apropiat încet.
— Pot să văd diploma?
Alex i-a întins-o.
Tatăl său a luat hârtia cu o grijă aproape emoționantă.
A citit numele.
O dată.
Apoi încă o dată.
Și pentru câteva clipe nu a spus nimic.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Frumoasă e…
Vocea îi tremura.
— Când aveam vârsta ta, eu eram deja pe șantier.
A făcut o pauză.
— N-am avut facultate. N-am avut diplomă. N-am avut timp să mă gândesc ce aș fi vrut să fac în viață.
Alex simțea cum ceva îi strânge pieptul.
— Dar când te-ai născut, am avut un singur gând.
Și-a privit mâinile crăpate de muncă.
— Să poți alege tu ce eu n-am putut alege niciodată.
Lacrimile îi curgeau acum liber.
— Vezi mâinile astea?
Alex a dat din cap.
— Ani întregi am crezut că au construit doar case pentru alții.
A ridicat diploma.
— Astăzi cred că au construit și drumul care te-a adus aici.
În clipa aceea, Alex nu a mai văzut salopeta.
Nu a mai văzut bocancii.
Nu a mai văzut urmele de ciment.
A văzut diminețile în care tatăl lui plecase pe întuneric.
Serile în care se întorsese frânt de oboseală.
Vacanțele la care renunțase.
Costumul pe care nu și-l cumpărase.
Banii pe care îi trimisese fără să se plângă.
Și a înțeles ceva.
Omul acela nu construise doar case.
Îi construise lui viitorul.
Fără să mai țină cont de nimeni, Alex l-a îmbrățișat în mijlocul curții universității.
O îmbrățișare lungă.
În care au încăput ani întregi de recunoștință, vinovăție și iubire.
Când s-au desprins unul de altul, Gheorghe și-a șters discret ochii.
— Hai să facem o poză.
Alex a zâmbit.
— Da, tată.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, a simțit ceva ce nu mai simțise de ani întregi.
Mândrie.
Adevărată mândrie.
Pentru că în sfârșit înțelesese că tatăl lui nu venise îmbrăcat în haine de muncă.
Venise îmbrăcat în toate sacrificiile care îl aduseseră până acolo.