Pentru câteva secunde, Mirela nu a reușit să spună nimic.
— Ce vrei să spui?
Matei și-a coborât privirea.
— Nu a fost un accident.
Inima femeii a început să bată tot mai repede.
— Atunci ce a fost?
Băiatul a tras aer adânc în piept.
— O colegă plângea. Îi era frică să urce pe frânghia de la sala de sport.
Profesorul nu voia să o lase să coboare.
Spunea că exagerează.
Spunea că trebuie să învețe să fie curajoasă.
Mirela asculta înmărmurită.
— Ioana a intervenit.
— Cum adică?
— I-a spus profesorului că nu este sigur. Că fata era speriată.
Dar profesorul s-a enervat.
A spus să nu se bage.
Ioana nu a ascultat.
A urcat după colega ei ca să o ajute să coboare.
Atunci s-a întâmplat.
A alunecat.
Și a căzut.
Mirela simțea că fierbe de furie.
— Directorul știe?
Matei a dat din cap.
— Profesorul ne-a spus tuturor să spunem că a fost un accident.
— Și voi?
— Ne-a fost frică.
În aceeași zi, Mirela a vorbit din nou cu Ioana.
De data aceasta, fata a cedat.
Și i-a spus tot adevărul.
A recunoscut că îi fusese teamă să vorbească.
Se temea că nimeni nu o va crede.
Luni dimineață, Mirela era deja la școală.
Directorul a încercat să minimalizeze situația.
Profesorul a negat totul.
Dar adevărul nu mai putea fi ascuns.
În zilele următoare, tot mai mulți elevi au început să vorbească.
Mai mulți părinți au depus plângeri.
Au ieșit la iveală alte incidente.
Alte avertismente ignorate.
Alte situații periculoase.
În cele din urmă, a fost deschisă o anchetă oficială.
Profesorul a fost suspendat.
Apoi îndepărtat din funcție.
Iar școala a fost obligată să introducă reguli de siguranță mult mai stricte.
Câteva săptămâni mai târziu, Ioana stătea pe verandă cu ghipsul sprijinit pe un scaun.
În jurul ei erau Matei și câțiva dintre colegii care îi aduseseră felicitări.
— Nu înțeleg nici acum de ce au venit toți, a spus ea.
Matei a râs.
— Pentru că ai făcut ceva ce puțini ar fi avut curajul să facă.
— Adică?
— Ai luat apărarea cuiva când nimeni altcineva nu a făcut-o.
Ioana a zâmbit.
Pentru prima dată după accident.
Iar Mirela, privind-o de la fereastră, a înțeles ceva.
Ani întregi crezuse că fiica ei era un copil timid și retras.
Dar adevărul era cu totul altul.
Ioana era unul dintre cei mai curajoși oameni pe care îi cunoscuse vreodată.
Nu își rupsese piciorul din neatenție.
Și-l rupsese încercând să protejeze pe altcineva.
Iar acesta era un motiv de mândrie pe care nimeni nu i-l putea lua.