În salon s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Invitații se uitau când la mine, când la Ana.
Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă.
Ana a încercat să râdă.
— Elena face teatru. Mereu a fost geloasă pe mine.
Vocea avocatului s-a auzit clar din telefon.
— Doamnă Elena, confirmați că doriți anularea acordului de finanțare?
Pentru prima dată, chipul Anei s-a schimbat.
— Ce finanțare?
Mama părea și ea confuză.
— Despre ce vorbește omul ăsta?
Am ridicat-o pe Mara în brațe.
Încă tremura.
— Vorbește despre casa asta.
— Casa a fost salvată de Ana! a izbucnit mama.
Am clătinat încet din cap.
— Nu.
Mama a rămas nemișcată.
— Cum adică nu?
— Eu am plătit datoriile.
Nimeni nu a scos un cuvânt.
— Eu am răscumpărat proprietatea. Eu am semnat documentele. Eu am făcut toate plățile.
Ana a devenit albă la față.
— Minți!
— Nu.
Vocea avocatului a intervenit din nou.
— Toate documentele sunt pe numele doamnei Elena. Plățile au fost efectuate de aceasta.
În sală s-a auzit un murmur.
Invitații începuseră să vorbească între ei.
Mama se ținea de marginea mesei.
— De ce n-ai spus niciodată?
Am zâmbit trist.
— Pentru că nu conta.
— Cum să nu conteze?
— Pentru că niciodată nu a contat ce făceam eu. Conta doar cine primea aplauzele.
Ana se apropie disperată.
— Nu poți să faci asta!
— Ba pot.
— Este casa familiei!
— Este casa pentru care eu am muncit ani întregi.
Am privit-o direct în ochi.
— Și mai ales este casa în care fiica mea tocmai a fost umilită.
Ana a început să plângă.
Dar nimeni nu se mai grăbea să o consoleze.
Toți aflaseră adevărul.
Mama avea lacrimi în ochi.
— Elena…
— Nu.
Am ridicat mâna.
— Astăzi nu mai vreau explicații.
Prea mulți ani înghițisem în tăcere.
Prea mulți ani acceptasem să fiu tratată ca și cum nu aș fi valorat nimic.
Iar acum propriul meu copil plătise prețul.
Asta nu mai puteam accepta.
Am închis apelul.
Apoi am privit încă o dată salonul.
Oamenii.
Familia.
Casa.
Tot.
— Gata.
Și am plecat.
În următoarele săptămâni totul s-a desfășurat legal.
Fără scandal.
Fără răzbunări.
Fără țipete.
Casa a fost scoasă la vânzare.
Iar eu și Mara ne-am mutat într-o locuință mai mică, la marginea Brașovului.
Aveam o curte modestă.
Un măr bătrân.
O bucătărie luminoasă.
Dar aveam liniște.
Într-o dimineață, Mara a vărsat din nou suc pe podea.
S-a oprit imediat și s-a uitat speriată spre mine.
— Mamă… am greșit.
M-am apropiat și am șters lichidul cu un prosop.
— Nu-i nimic.
— Nu te-ai supărat?
Am îmbrățișat-o.
— Nu, iubita mea.
— De ce?
Am zâmbit.
— Pentru că aici este casa noastră.
— Și?
— Și în casa noastră oamenii sunt mai importanți decât lucrurile.
Mara s-a lipit de mine.
Iar atunci am știut că, pentru prima dată după foarte mulți ani, făcusem alegerea corectă.