În bucătărie se aprinseseră câteva lumânări.
Curentul se întrerupsese în tot satul, iar casa era luminată doar de flăcările care tremurau pe masă.
Lenuța turna vișinată în pahare și îi privea pe cei doi peste marginea sticlei.
Stânjeneala de la început dispăruse aproape complet.
Marian își scosese papionul și sacoul.
Iulia nu mai încerca să ascundă sandvișul început.
Pentru prima dată păreau doi oameni normali.
Nu două personaje inventate pe internet.
— Știi ceva? a spus Marian după câteva clipe de tăcere.
— Ce? l-a întrebat Iulia.
El a zâmbit.
— Cred că sunt bucuros că nu ești cea din poze.
Iulia a ridicat surprinsă privirea.
— Serios?
— Da.
Lenuța s-a oprit din turnat.
— Asta trebuie s-o aud și eu.
Marian a râs.
— În poze păreai perfectă.
Prea perfectă.
Iar oamenii perfecți mă sperie.
Iulia a izbucnit în râs.
— Atunci stai liniștit. Eu sunt departe de perfecțiune.
— Și eu.
Pentru prima dată, conversația a devenit sinceră.
Au început să vorbească despre lucruri pe care nu și le spuseseră niciodată online.
Despre singurătate.
Despre nesiguranțe.
Despre dezamăgiri.
Despre faptul că amândoi încercaseră să pară altceva decât erau.
Marian le-a povestit despre serviciul lui la un depozit de materiale de construcții.
Despre garsoniera cumpărată prin credit.
Despre ratele care îl așteptau încă mulți ani.
Iulia i-a vorbit despre magazinul din sat.
Despre dorința ei de a urma școala de asistente.
Despre planurile pe care nu avusese curaj să le spună nimănui.
Orele au trecut fără să-și dea seama.
Iar Lenuța, care la început râsese de amândoi, începea să-i privească altfel.
În noaptea aceea nu s-au îndrăgostit.
Nu s-au logodit.
Nu și-au făcut promisiuni.
Au făcut ceva mult mai rar.
Au fost sinceri.
A doua zi dimineață, Lenuța a pregătit micul dejun.
Când a intrat în bucătărie, i-a găsit deja la masă.
Vorbeau încet.
Zâmbeau.
Parcă se cunoșteau de ani întregi.
— Autobuzul pleacă în douăzeci de minute, i-a anunțat ea.
Marian s-a ridicat.
— Mulțumesc pentru tot.
— Să nu mai vii cu poze mincinoase! l-a certat Lenuța în glumă.
— Promit.
Apoi s-a întors spre Iulia.
— Data viitoare vin fără costum.
— Și eu fără filtre.
Au râs amândoi.
Când autobuzul a dispărut după colțul drumului, Iulia a rămas câteva secunde privind în urma lui.
— Mamă…
— Da?
— Cred că uneori trebuie să te faci puțin de râs ca să găsești ceva adevărat.
Lenuța a zâmbit.
— Adevărul nu are nevoie de Photoshop.
Două luni mai târziu, Marian s-a întors.
Fără papion.
Fără costum.
Cu un buchet simplu de flori cumpărat din piață.
Au început să se viziteze des.
Să se cunoască fără măști.
Fără fotografii editate.
Fără minciuni.
Nu s-au grăbit.
Nu au făcut planuri mari.
Au construit încet ceva real.
Iar Lenuța, ori de câte ori îi vedea stând împreună la masă și râzând, își amintea de ziua în care bărbatul acela apăruse la poartă.
Și își spunea de fiecare dată același lucru:
— Bine că n-am mai cumpărat porcul.