Farurile au luminat ferestrele căsuței.
Alexandru a ascuns imediat dosarul și a ieșit afară.
Două persoane coborâseră din mașină.
Păreau agitate.
Disperate.
Căutau ceva.
Sau pe cineva.
Alexandru a înțeles imediat că veniseră după fetițe.
Le-a urcat rapid în mașină și a plecat înainte ca necunoscuții să ajungă la ele.
Abia după ce s-au întors la conac a avut timp să citească documentele.
Fiecare pagină îi aducea o nouă surpriză.
Femeia care le crescuse pe fete nu era o străină.
Cu ani în urmă lucrase chiar la conacul familiei.
Înainte să dispară fără urmă.
Mai mult decât atât, scrisorile explicau de ce se ascunsese atât de mult timp.
Se temea.
Se temea de oameni care voiau să profite de existența celor două fete pentru a obține bani și influență.
Dar adevărul cel mai mare se afla pe ultima pagină.
Alexandru a recitit de trei ori rândurile.
Nu putea să creadă.
Fetițele nu erau întâmplător în viața lui.
Existau legături pe care nu le cunoscuse niciodată.
Legături pe care soția lui încercase să le protejeze înainte să moară.
Toate piesele începeau să se așeze.
Fotografia.
Scrisoarea.
Ascunzătoarea.
Oamenii care le urmăreau.
Totul avea sens.
În dimineața următoare, Simona și Ioana au coborât timid scările conacului.
Pentru prima dată după mult timp aveau haine curate și un mic dejun cald.
Priveau totul cu neîncredere.
Ca și cum se temeau că visul se va termina.
Alexandru le-a privit în tăcere.
Conacul care fusese gol și rece după moartea Elenei era acum plin de viață.
Se auzeau pași mici.
Râsete.
Întrebări.
Curiozitate.
Lucruri pe care nu le mai auzise de ani de zile.
Simona s-a apropiat încet.
— Putem rămâne aici?
Alexandru a simțit cum i se strânge inima.
A îngenuncheat în fața lor.
— Da.
— Pentru totdeauna?
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Pentru totdeauna.
Fetițele s-au aruncat în brațele lui.
Iar pentru prima dată după foarte mult timp, Alexandru a simțit că familia pe care o credea pierdută se întorsese înapoi la el.