Timp de câteva secunde nimeni nu s-a mișcat.
Sala întreagă a înghețat.
Invitații se uitau când la mine, când la Elena.
Unii credeau că nu au auzit bine.
Alții păreau șocați.
Apoi liniștea a fost spartă de un râs.
Un râs rece.
Satisfăcut.
Margareta.
Mama vitregă a Elenei.
S-a ridicat încet în picioare și a început să aplaude.
— Extraordinar! a spus cu ironie. Exact cum mă așteptam.
Invitații au întors capul spre ea.
Margareta zâmbea triumfătoare.
— V-am spus tuturor că asta se va întâmpla. Nimeni nu rămâne lângă ea prea mult timp.
Elena nu a spus nimic.
A lăsat-o să continue.
— Mereu a visat prea mult. Mereu s-a crezut specială.
Tatăl Elenei privea uluit.
Pentru prima dată părea că vede ceva ce ignorase ani întregi.
Margareta continua.
— Serios acum, cine ar fi vrut să meargă mai departe cu această căsătorie?
În acel moment Elena s-a ridicat.
Calmă.
Sigură pe ea.
— Mulțumesc, Margareta.
Femeia a clipit surprinsă.
— Poftim?
— Tocmai ai demonstrat exact ceea ce încerc să explic de ani de zile.
În sală s-a făcut din nou liniște.
Elena s-a întors către tatăl ei.
— Ani întregi mi-a spus că nu sunt suficient de bună. Că nu sunt suficient de frumoasă. Că nimeni nu mă va iubi cu adevărat.
Tatăl ei părea devastat.
— De fiecare dată când încercam să-ți spun, găsea o modalitate să mă facă să par exagerată.
Lacrimile au început să-i apară în ochi.
— Chiar și înainte de nuntă mi-a spus că Adam mă va părăsi la altar.
Invitații murmurau.
Margareta încerca să protesteze.
Dar nimeni nu o mai asculta.
— Așa că i-am oferit șansa să creadă că a avut dreptate.
Elena s-a întors spre mine și a zâmbit.
— Știam că nu mă vei abandona. Știam că mă iubești suficient cât să ai încredere în mine.
Am mers spre ea.
I-am luat mâna.
— Dacă mă întrebi din nou, răspunsul meu va fi da.
Sala a izbucnit în aplauze.
Tatăl Elenei a venit spre ea cu lacrimi pe obraji.
— Iartă-mă, copilul meu.
A îmbrățișat-o strâns.
Apoi s-a întors spre Margareta.
— Ai făcut destul rău.
Pentru prima dată, femeia nu mai avea nimic de spus.
A părăsit sala în mijlocul privirilor dezaprobatoare.
După câteva minute, emoțiile s-au liniștit.
Invitații și-au reluat locurile.
Iar eu am îngenuncheat în fața Elenei.
— Deci… vrei să te căsătorești cu mine?
Elena râdea și plângea în același timp.
— Pentru totdeauna.
De această dată am răspuns fără nicio ezitare.
— Da.
Iar aplauzele care au urmat au fost atât de puternice încât nimeni nu le-a uitat vreodată.
Pentru că uneori cea mai frumoasă zi din viața ta începe exact atunci când adevărul iese la lumină.