Masa era aproape terminată.
Lia stătea cuminte lângă mine, desenând pe un șervețel.
Pentru prima dată în toată seara, am apucat să iau și eu câteva înghițituri.
Atunci Victor s-a ridicat în picioare.
Și-a luat paharul cu vin și a zâmbit larg.
— Haideți să ciocnim în cinstea Mariei!
Toți au ridicat paharele.
— Și pentru că, în sfârșit, vom avea două săptămâni întregi de vacanță aici!
În cameră s-au auzit aplauze.
Eu am rămas nemișcată.
— Cum adică… două săptămâni?
Victor s-a uitat mirat la mine.
— Aici.
În casa voastră.
Maria deja și-a făcut bagajele.
Am întors capul spre soacra mea.
Ea zâmbea.
De parcă era cel mai firesc lucru din lume.
— Maria…
Am încercat să-mi păstrez calmul.
— Despre ce vorbește?
A ridicat din umeri.
— Păi… venim după weekend. Stăm două săptămâni. Abia așteptăm.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Dar… pe noi ne-a întrebat cineva?
Zâmbetul ei a dispărut.
Victor a lăsat încet paharul pe masă.
— Cum adică?
— Adică este casa noastră.
Poate aveam alte planuri.
Poate voiam să fim doar noi trei.
Vocea mea era calmă.
Dar mâinile îmi tremurau.
Victor a făcut un pas spre mine.
— Ce planuri mai importante ai decât familia?
— Nu despre asta este vorba.
— Ba exact despre asta este.
A ridicat tonul.
— Suntem părinții lui Rareș!
— Și noi suntem părinții Liei.
Pentru câteva secunde nimeni n-a spus nimic.
Apoi Victor a izbucnit.
— Taci!
Toți s-au întors spre el.
— Tu nu ai nicio putere aici!
Am simțit cum îmi îngheață sângele.
Lia a scăpat furculița pe podea.
Una dintre mătuși și-a dus mâna la gură.
Eu nu mai puteam vorbi.
Nu pentru că îmi era frică.
Ci pentru că nu-mi venea să cred că omul acela îndrăznea să-mi spună asta în propria mea casă.
M-am uitat spre Rareș.
În sufletul meu se dădea ultima luptă.
Dacă tăcea și acum…
știam că nu mai aveam ce salva.
Rareș s-a ridicat încet.
Și-a împins scaunul în spate.
Liniștea devenise apăsătoare.
S-a uitat direct la tatăl lui.
— Tată…
Vocea îi era calmă.
Dar fermă.
— Să nu-i mai vorbești niciodată soției mele în felul acesta.
Victor a râs scurt.
— Acum îi iei apărarea?
— Nu.
Rareș a făcut un pas înainte.
— Îmi apăr familia.
A arătat spre mine și spre Lia.
— Familia mea este aici.
Nu cea care vine fără să întrebe.
Nu cea care decide în locul nostru.
Ci soția și fiica mea.
Victor a încercat să-l întrerupă.
— Eu sunt tatăl tău!
— Și eu sunt soțul ei.
Iar asta este casa noastră.
Nu casa voastră.
S-a întors spre mama lui.
— Mamă…
Cine ți-a spus că poți sta aici două săptămâni?
Maria și-a coborât privirea.
— Am crezut…
— Exact.
Ai crezut.
Dar nu ai întrebat.
Și asta este diferența.
Rareș a inspirat adânc.
— Greșeala este și a mea.
Ani întregi am evitat discuția asta.
Am sperat că lucrurile se vor rezolva singure.
Nu s-au rezolvat.
Din cauza mea, soția mea s-a simțit străină în propria casă.
M-am uitat la el și am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
În sfârșit…
mă vedea.
Rareș a continuat:
— După cină, vă rog să vă strângeți lucrurile.
Iar pentru o vreme nu vom mai primi vizite.
Avem nevoie să fim din nou o familie.
Noi trei.
Nimeni n-a mai spus nimic.
Una dintre mătuși bombănea despre lipsa de respect.
Alta despre tradiții.
Victor și-a luat haina fără să privească pe nimeni.
Până la ora opt, casa era din nou liniștită.
Am rămas doar noi.
Eu.
Rareș.
Și Lia.
Am ieșit pe verandă.
Marea se auzea în depărtare.
Cerul era portocaliu.
Rareș mi-a luat mâna.
— Îmi pare rău.
L-am privit.
— Pentru ce?
— Pentru că ai avut nevoie să fii umilită ca să înțeleg că, atunci când tăceam, nu păstram pacea.
Te pierdeam pe tine.
Lacrimile mi-au curs fără să le mai opresc.
— Credeam că nu mă vezi.
Mi-a strâns mâna.
— Te-am văzut mereu.
Doar că am fost prea laș să spun ceva.
Nu voi mai face greșeala asta niciodată.
În clipa aceea, Lia a ieșit pe verandă în pijamalele ei roz și s-a așezat între noi.
Ne-a prins pe amândoi de mână și a întrebat zâmbind:
— La ziua mea… putem fi doar noi?
Ne-am privit.
Am zâmbit în același timp.
— Da, iubirea noastră.
Doar noi.
Și pentru prima dată de când cumpăraserăm casa aceea de lângă mare…
am simțit că nu mai era doar locul în care trăiam.
Era, în sfârșit, căminul pe care îl visasem.