# PARTEA 2
Când i-am spus că sunt însărcinată, n-a ridicat glasul.
N-a făcut scandal.
Nici măcar nu a încercat să mă convingă să renunț la copil.
A fost chiar mai rău.
S-a răcit.
Dintr-odată, între noi apăruse o distanță pe care n-o mai puteam traversa.
La început îmi spunea că are nevoie de câteva zile să se gândească.
Apoi că este prea tânăr.
Că nu este pregătit.
Că nu știe ce să facă.
Îl credeam.
Îmi spuneam că și lui îi este frică.
Că are nevoie de timp.
Într-o după-amiază am mers să-l văd.
Stătea în fața casei, pe banca unde petreceam odinioară seri întregi vorbind despre viitor.
M-am așezat lângă el.
— O să fie bine, i-am spus.
A rămas cu privirea pierdută în pământ.
— Nu știu.
— Putem să trecem împreună peste toate.
A oftat adânc.
— Nu sunt pregătit pentru viața asta.
Am simțit cum inima mi se strânge.
— Dar pentru mine ai fost pregătit…
N-a răspuns.
A rămas tăcut.
Aceea a fost ultima conversație adevărată pe care am avut-o.
După aceea, a început să dispară încet din viața mea.
Mai întâi răspundea tot mai rar.
Apoi nu mai venea la întâlniri.
Într-o zi mi-a spus că pleacă să lucreze în alt oraș pentru o vreme.
Iar după aceea…
nu s-a mai întors.
Atunci am înțeles că există oameni care nu pleacă dintr-o dată.
Ci puțin câte puțin.
Până când, într-o dimineață, realizezi că ai rămas singură.
—
Lunile care au urmat au fost cele mai grele din viața mea.
Nu din cauza sarcinii.
Ci din cauza privirilor oamenilor.
Mergeam pe uliță și simțeam cum se opresc conversațiile când treceam pe lângă grupurile de femei.
La magazin se făcea liniște.
La biserică simțeam că toți mă privesc.
Poate uneori doar mi se părea.
Dar durerea mea făcea fiecare șoaptă să pară o judecată.
Ajunsesem să ies din casă doar când era aproape pustiu.
Mă întorceam repede și mă ascundeam în camera mea.
Începusem să cred că nu voi mai putea ridica niciodată capul.
—
Într-o noapte, pe când sarcina era deja bine conturată, n-am mai putut dormi.
Am coborât în bucătărie.
Mama era acolo.
Cosea la lumina unei lămpi.
M-am așezat lângă ea și am izbucnit în plâns.
— Mamă…
Îmi pare atât de rău…
A lăsat încet acul din mână.
— Pentru ce, copilul meu?
— Pentru tot.
Pentru rușinea pe care v-am adus-o.
Pentru tata.
Pentru tine.
Pentru sat.
Mama mi-a luat obrajii în palme, exact cum făcea când eram mică.
— Ascultă-mă bine.
Oamenii cred că viața se împarte în fete bune și fete rele.
Dar nu este așa.
Viața se împarte în oameni care au iubit și oameni cărora le-a fost frică să iubească.
Tu ai iubit.
Am început să plâng și mai tare.
— Dar am greșit…
Mama a zâmbit trist.
— Da.
Ai greșit.
Și eu am greșit de multe ori.
Și tata a greșit.
Toți greșim.
Dar copilul acesta…
nu este o greșeală.
Ani întregi mi-au trebuit ca să înțeleg cu adevărat acele cuvinte.
—
Când mi-am ținut copilul în brațe pentru prima dată, toate șoaptele satului au încetat să mai conteze.
Nu-mi mai păsa cine vorbea despre mine.
Nu-mi mai păsa cine mă judecase.
Existam doar eu.
Și băiețelul meu.
Două zile mai târziu, ușa salonului s-a deschis încet.
Era tata.
Stătea în prag, stângaci, cu șapca în mâini.
Nu știa niciodată să vorbească despre ce simțea.
S-a apropiat fără un cuvânt.
I-am întins copilul.
L-a luat cu grijă în brațe.
L-a privit mult timp.
Foarte mult timp.
Iar apoi, fără să se uite la mine, a spus încet:
— Seamănă cu tine…
Am zâmbit printre lacrimi.
Tata a ridicat privirea.
Avea ochii umezi.
— Acasă vă aștept.
Atât.
N-a fost nevoie de alte explicații.
În clipa aceea am înțeles că dragostea adevărată găsește întotdeauna drumul înapoi.
Uneori târziu.
Uneori după multe lacrimi.
Dar atunci când este sinceră…
se întoarce întotdeauna.