Bianca ne-a întâmpinat cu un zâmbet forțat, dar se vedea că nu se așteptase să mă vadă acolo.
— Chiar ai venit! Ce surpriză! a spus ea, privindu-mă din cap până-n picioare.
— Doar nu era să lipsesc de la petrecerea cumnatei mele, i-am răspuns liniștită.
Andrei m-a strâns discret de mână.
— Eu plec puțin. Ne vedem mai târziu.
Am crezut că merge spre parcare și nu i-am dat importanță.
La început, totul părea normal. Fetele făceau fotografii, râdeau și se plimbau prin parc. Dar după nici jumătate de oră au început înțepăturile.
— Hai, Mara, vino și tu la piscina principală! Doar n-o să stai ascunsă toată ziua!
— Dacă tot ai venit, măcar fă și tu o poză cu noi!
Se uitau una la alta și chicoteau, convinse că nu observ.
Respiram adânc și încercam să nu le dau satisfacție.
În acel moment am înțeles că nu fusesem invitată pentru că mă voiau acolo. Eram doar ținta glumelor lor.
M-am ridicat hotărâtă să plec.
Exact atunci, dinspre intrarea principală, s-a auzit vocea prezentatorului care anima evenimentele din parc.
— Doamnelor și domnilor, vă rugăm câteva clipe de atenție! Avem o surpriză pregătită pentru unul dintre grupurile aflate astăzi aici.
Bianca a început imediat să zâmbească larg.
— Sigur e pentru noi!
Toate s-au îndreptat spre scenă.
Câteva secunde mai târziu, pe ecranul uriaș amplasat lângă piscină a apărut Andrei.
Ținea microfonul în mână și privea direct spre sora lui.
— Înainte să înceapă petrecerea, vreau să spun câteva cuvinte. Soția mea a trecut în ultimele săptămâni prin cea mai grea încercare din viața ei. A pierdut copilul pe care îl așteptam cu atâta dragoste. În loc să primească înțelegere, cineva foarte apropiat a considerat că este momentul perfect să o umilească.
În jur s-a făcut liniște.
Bianca începuse deja să pălească.
— Nu vorbesc fără dovezi, a continuat Andrei.
A apăsat un buton.
Din difuzoare s-au auzit imediat vocile pe care le ascultasem și eu în fața apartamentului.
— Lângă noi o să arate ca o balenă…
— Dacă vine, o facem să plece singură…
— Abia aștept să văd cum se face de râs…
Râsetele lor au răsunat în tot parcul.
De data aceasta însă nimeni nu râdea.
Toți priveau spre Bianca și prietena ei.
Chipul Biancăi se făcuse alb.
— Nu… nu e ce pare… încerca ea să bâiguie.
Dar era prea târziu.
Câteva dintre fanele ei s-au îndepărtat fără să spună un cuvânt. Altele au privit-o cu dezamăgire.
O femeie aflată lângă noi a spus încet:
— Cum poți să faci așa ceva unei femei care tocmai a pierdut un copil?
Bianca și-a luat prosopul și a plecat aproape alergând, urmată de două prietene.
Petrecerea burlăcițelor se terminase înainte să înceapă cu adevărat.
Andrei a coborât de pe scenă și a venit direct la mine.
— Îmi pare rău că ai fost nevoită să treci prin toate astea.
L-am îmbrățișat fără să spun nimic.
Pentru prima dată după mult timp nu mă mai simțeam rușinată.
Nu eu eram cea care trebuia să plece cu privirea în pământ.
În săptămânile următoare, Bianca a încercat de mai multe ori să ne contacteze și să-și ceară scuze. A recunoscut că transformase nesiguranțele mele într-o distracție și că nu și-a imaginat niciodată cât rău îmi făcea.
Am acceptat scuzele, dar i-am spus sincer că unele răni au nevoie de timp pentru a se vindeca.
Viața noastră a mers mai departe.
Am început din nou terapia, iar Andrei mi-a fost alături în fiecare pas. Încet, am învățat să zâmbesc din nou și să nu mă mai ascund din cauza felului în care arăt.
Atunci am înțeles că adevărata frumusețe nu are nicio legătură cu numărul de kilograme sau cu mărimea costumului de baie.
Ea se vede în omul care îți ține mâna atunci când toți ceilalți încearcă să te doboare.
Iar în ziua aceea, la parcul acvatic, nu eu am fost pusă la încercare.
Ci caracterul celor care credeau că umilința poate fi o formă de distracție.