A doua zi am plecat singură la cumpărături.
De data aceasta nu m-am uitat la prețuri.
Am pus în coș cea mai scumpă carne de vită pe care am găsit-o, creveți proaspeți, brânzeturi maturate, unt franțuzesc, pâine artizanală și câteva ingrediente pe care nici măcar Mihai nu știa să le pronunțe.
Când am ajuns la casă, Mihai s-a uitat speriat la bon.
— Andreea, ai înnebunit? Cât costă toate astea?
I-am zâmbit liniștită.
— Ai vrut o cină sofisticată.
Asta înseamnă sofisticat.
Toată ziua am gătit.
Spre seară am aranjat masa ca într-un restaurant de lux.
Față de masă albă.
Șervețele din pânză.
Lumânări.
Pahare elegante.
Chiar și un meniu tipărit.
Doina era încântată.
— Așa da! În sfârșit o masă cum trebuie!
Mihai zâmbea mulțumit.
Credea că, în sfârșit, făcusem ceea ce își dorise.
Am venit cu primul fel.
Pe fiecare farfurie uriașă se afla…
o singură scoică.
Atât.
Băieții se uitau nedumeriți.
— Atât primim?
— Desigur, am răspuns calm.
În restaurantele sofisticate contează prezentarea.
Nu cantitatea.
Mihai m-a privit ciudat.
— Glumești, nu?
Am zâmbit.
— Deloc.
După aproape douăzeci de minute am adus felul principal.
În mijlocul farfuriei se afla o bucățică foarte subțire de carne de vită, așezată peste o linguriță de piure.
Atât.
Doina a rămas cu furculița în aer.
— Unde este restul?
— Acesta este preparatul.
Foarte rafinat.
Foarte sofisticat.
Mihai începea deja să-și piardă răbdarea.
— Andreea…
— Da?
— Nu poate fi tot.
— Ba da.
Așa sunt mesele sofisticate pe care le-ai cerut.
Au urmat alte câteva minute de așteptare.
La final am adus desertul.
Am așezat în fața fiecăruia câte un bol elegant.
Gol.
Mihai s-a uitat lung la mine.
— Nu este nimic aici.
— Exact.
Este un desert… minimalist.
În sufragerie s-a făcut liniște.
După câteva secunde am scos câte o notă de plată tipărită și am pus-o în fața fiecăruia.
Doina și-a pus ochelarii.
— Ce este asta?
— Nota pentru experiența culinară.
Restaurant de lux.
Meniu sofisticat.
Servire impecabilă.
Mihai aproape că s-a ridicat în picioare.
— Ne ceri bani ca să mâncăm în propria casă?
— Nu.
Doar v-am oferit exact experiența pe care mi-ați cerut-o.
Mihai a rămas fără replică.
Doina s-a ridicat încet și a mers direct în bucătărie.
Peste câteva minute și-a făcut două felii de pâine cu unt și brânză.
În timp ce mânca, a spus încet:
— Sincer… parcă tocănița ta era mai bună.
Am zâmbit.
Mihai nu a mai spus nimic toată seara.
A doua zi dimineață m-am trezit cu miros de cafea și ouă prăjite.
Am intrat în bucătărie.
Mihai pregătea micul dejun pentru toată lumea.
S-a întors spre mine ușor stânjenit.
— Diseară… dacă vrei… putem face iar pastele tale.
Și…
îmi pare rău.
Am zâmbit.
— Nu mai sunt destul de sofisticate?
A coborât privirea.
— Sunt perfecte.
Din ziua aceea n-a mai criticat niciodată mâncarea pe care o puneam pe masă.
Iar Doina, de fiecare dată când gusta din ciorba mea, spunea zâmbind:
— Lasă sofisticăria.
Dă-mi încă o porție.