Am introdus adresa în GPS și am pornit la drum.
Pe tot parcursul călătoriei îmi repetam că trebuie să existe o explicație simplă.
Poate era o florărie.
Poate un birou.
Poate cineva comandase florile în numele altei persoane.
După aproape o oră am ajuns într-un sat liniștit de lângă Brașov.
GPS-ul m-a oprit în fața unei case mici, îngrijite, cu multe flori în curte.
Am coborât din mașină și am bătut la poartă.
După câteva clipe, ușa s-a deschis.
În fața mea stătea un bărbat pe care l-am recunoscut imediat, deși timpul îi albise tâmplele.
Era Alexandru.
Colegul meu din liceu.
A rămas și el surprins.
— Irina…
Am zâmbit emoționată.
— Tu ai trimis florile?
A coborât privirea și a dat încet din cap.
— În fiecare an.
Timp de douăzeci de ani.
Am rămas fără cuvinte.
— Dar… de ce?
Alexandru m-a invitat în curte.
Ne-am așezat pe o bancă, sub un nuc bătrân.
După câteva clipe de liniște, mi-a răspuns.
— În liceu am fost îndrăgostit de tine.
N-am avut niciodată curajul să-ți spun.
Apoi ai plecat la facultate, iar eu am rămas aici.
În fiecare an mă gândeam la tine.
Și singurul lucru pe care îl puteam face era să-ți trimit flori.
Am simțit că mi se umezesc ochii.
— Și anul acesta?
De ce nu au mai venit?
Alexandru a zâmbit trist.
— Pentru că am vrut să afli adevărul.
M-am gândit că, dacă mai trimit încă un buchet, probabil n-o să ne întâlnim niciodată.
Am rămas amândoi în tăcere.
Au trecut câteva minute.
Apoi am izbucnit amândoi în râs.
Ne purtam ca doi adolescenți care se revedeau după o vacanță prea lungă.
Am stat ore întregi de vorbă.
Despre liceu.
Despre viețile noastre.
Despre oamenii pe care i-am pierdut și despre visurile pe care le-am abandonat.
La plecare, Alexandru mi-a oferit un singur trandafir.
— Anul acesta nu am mai trimis buchetul.
Am vrut să ți-l dau personal.
L-am luat cu emoție.
— Știi ceva?
Cred că acesta este cel mai frumos dintre toate.
Au urmat multe cafele.
Plimbări.
Conversații lungi până târziu în noapte.
De data aceasta nu mai exista mister.
Existau doar doi oameni care își ofereau șansa de a se cunoaște cu adevărat.
În primăvara următoare, Alexandru a venit la mine cu un buchet uriaș de flori.
L-am privit zâmbind.
— Tot anonim?
A râs.
— Niciodată.
De acum înainte vreau să știi întotdeauna cine îți aduce florile.
Am înțeles atunci că uneori viața nu întârzie.
Doar așteaptă momentul potrivit pentru a aduce doi oameni împreună.