În ziua aceea n-am mai reușit să lucrez.
Clienții intrau, își alegeau florile, îmi vorbeau, iar eu răspundeam mecanic, cu mintea în altă parte.
În urechi îmi răsuna întruna aceeași propoziție.
**„Nu te întreb. Te anunț.”**
De doisprezece ani eram împreună cu Mihai.
Crezusem că suntem o echipă.
Dar în câteva minute îmi demonstrase că, atunci când trebuia să aleagă între mine și sora lui, nici măcar nu ezita.
Seara a venit acasă de parcă nu se întâmplase nimic.
— Ai făcut ceva de mâncare? m-a întrebat.
L-am privit lung.
— Chiar asta te interesează acum?
A oftat.
— Ana, nu vreau să ne certăm.
— Atunci explică-mi cum ai ajuns la concluzia că poți vinde munca mea fără să mă întrebi.
— Pentru că este cea mai bună soluție.
— Pentru cine?
— Pentru familie.
Am râs amar.
— Interesant… pentru că eu sunt familia ta doar când îți convine.
S-a ridicat nervos.
— Nu mai dramatiza.
Catrinel nu rămâne în stradă.
Am rămas fără cuvinte.
— Există chirii.
Există credite.
Există apartamente mai mici.
De ce trebuie să plătesc eu pentru divorțul ei?
— Pentru că noi putem.
— Nu.
Am clătinat din cap.
— Eu pot.
Tu doar ai hotărât ce să faci cu munca mea.
Mihai a plecat trântind ușa dormitorului.
În noaptea aceea am dormit pe canapea.
Nu pentru că eram supărată.
Ci pentru că începusem să mă întreb dacă omul cu care mă căsătorisem mai exista.
—
Două zile mai târziu, universul a făcut ceea ce face de multe ori.
Mi-a arătat adevărul.
Eram în florărie când telefonul meu a vibrat.
Era Marina.
Cea mai bună prietenă a mea.
— Ana…
Vocea îi era ciudată.
— Ce s-a întâmplat?
— Ești singură?
— Da.
— Atunci vreau să vii până la cafeneaua de lângă piață.
Acum.
Am închis magazinul pentru douăzeci de minute și am plecat.
Când am ajuns, Marina mi-a făcut semn spre geam.
— Uită-te.
La masa din colț stăteau Mihai și Catrinel.
Nu discutau despre niciun apartament.
Râdeau.
Iar pe masă aveau pliante lucioase.
Am privit mai atent.
Nu erau oferte imobiliare.
Erau broșuri pentru deschiderea unui salon de înfrumusețare.
Catrinel arăta cu degetul spre fotografii.
Mihai dădea aprobator din cap.
Am rămas fără aer.
Marina a șoptit:
— I-am auzit când am intrat.
Nu vor apartament.
Vor să deschidă afacerea ei.
Cu banii din florăria ta.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
Toată povestea cu divorțul.
Cu apartamentul.
Cu urgența.
Fusese doar un pretext.
Am plecat fără să intru.
Nu mai aveam nevoie de explicații.
Le văzusem pe toate.
—
În seara aceea l-am așteptat acasă.
A intrat fluierând.
— Ai mâncat?
Am pus pe masă un teanc de pliante.
A încremenit.
— De unde le ai?
— Nu asta este întrebarea.
L-am privit drept în ochi.
— Întrebarea este…
de ce m-ai mințit?
Fața i s-a albit.
— Ana…
— Nu voia apartament.
Voia salon.
Iar tu voiai să-mi vinzi florăria ca să-i finanțezi afacerea.
Tăcere.
Asta a fost răspunsul lui.
— Spune ceva!
— Eu…
— Ai avut măcar o secundă în care te-ai gândit că florăria aceea este viața mea?
A coborât privirea.
— Catrinel mi-a spus că salonul va produce mai mulți bani.
Am izbucnit în râs.
Nu de amuzament.
De neputință.
— Înțelegi ce spui?
Ai vrut să distrugi visul soției tale pentru un plan făcut cu sora ta.
Exact atunci s-a auzit soneria.
Era socrul meu.
Intrase întâmplător să ne aducă niște legume din grădină.
Ne-a privit câteva secunde.
— Ce s-a întâmplat?
I-am povestit tot.
Nu m-a întrerupt.
La final s-a întors spre Mihai.
— Este adevărat?
Fiul lui a încuviințat încet.
Socrul meu și-a scos încet șapca.
— Să-ți fie rușine.
Mihai a ridicat privirea.
— Tată…
— Mama ta și cu mine am muncit treizeci și cinci de ani pentru casa noastră.
Niciodată nu i-aș fi cerut să renunțe la ceea ce a construit pentru frații mei.
Niciodată.
A arătat spre mine.
— Fata asta a construit singură florăria aia.
Și tu ai fost gata s-o distrugi.
Pentru cine?
Pentru sora ta?
Mihai nu mai putea scoate un cuvânt.
Am intrat în dormitor.
Am ieșit cu mapa în care țineam actele firmei.
Le-am pus în fața lui.
— Uită-te bine.
Florăria este doar pe numele meu.
Nu ai dreptul s-o vinzi.
Nu ai avut niciodată.
Credeam că o să se enerveze.
Dar s-a prăbușit pe scaun.
Pentru prima dată părea că înțelege ce făcuse.
— Îmi pare rău…
Am clătinat din cap.
— Nu.
Îți pare rău că ai fost prins.
Nu că ai fost dispus să mă pierzi.
Au trecut câteva luni.
Mihai s-a mutat singur într-un apartament cu chirie.
Eu am rămas în florărie.
Am muncit mai mult ca niciodată.
Iar într-o dimineață, când am deschis ușa magazinului, am zâmbit.
Mirosul de flori era același.
Lumina era aceeași.
Dar eu eram alta.
Pentru că în ziua în care aproape mi-am pierdut visul, am înțeles că există ceva mai important decât o căsnicie.
Respectul față de tine însuți.
Și pe acela nu-l voi mai lăsa niciodată în mâinile altcuiva.