Maria a rămas în casa mea în seara aceea.
Nu vorbea mult.
Se uita cu atenție la fiecare fotografie de pe rafturi, iar când a văzut o poză cu mine și Adriana din ziua logodnei, s-a apropiat încet.
— Mama o păstra și ea… a șoptit.
Am simțit un nod în gât.
Am întrebat-o dacă îmi poate povesti ce s-a întâmplat.
Fetița și-a strâns mâinile în poală.
— Mama spunea că te-a iubit foarte mult… dar că a făcut cea mai mare greșeală din viața ei.
Am închis ochii pentru o clipă.
— Ți-a spus de ce a plecat?
Maria a dat încet din cap.
— După ce a aflat că este însărcinată, medicii i-au spus că are probleme grave de sănătate. Se temea că nu va supraviețui și că o să rămâi singur cu un copil mic și cu toate datoriile. A intrat în panică. A crezut că, dacă dispare, îți va fi mai ușor să îți refaci viața.
Am rămas fără cuvinte.
Toți anii în care am crezut că m-a abandonat…
Fuseseră construiți pe o decizie luată din frică.
Nu din lipsă de iubire.
— Mai târziu a vrut să te caute, a continuat Maria. Dar îi era rușine. Spunea că după atâția ani nu mai avea dreptul să apară în fața ta. A sperat mereu că ești fericit.
Lacrimile îmi curgeau fără să le mai pot opri.
În zilele următoare am mers împreună la notar, la Direcția pentru Protecția Copilului și am început toate procedurile necesare.
Am cerut și un test ADN.
Nu pentru că nu aș fi crezut-o.
Ci pentru că voiam ca nimeni să nu poată contesta vreodată drepturile Mariei.
Două săptămâni mai târziu au venit rezultatele.
Probabilitatea de paternitate era de peste 99,9%.
Maria era fiica mea.
Am privit hârtia câteva minute fără să spun nimic.
Apoi am ridicat ochii spre ea.
Stătea în pragul ușii și mă privea speriată.
— E rău?
Am deschis brațele.
Ea a alergat direct la mine.
— Nu, iubita mea.
Este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat după foarte mulți ani.
Viața noastră s-a schimbat complet.
La patruzeci și unu de ani am învățat să fiu tată.
Am învățat să fac pachețel pentru școală.
Să împletesc părul.
Să verific temele.
Să merg la ședințele cu părinții.
Să citesc povești înainte de culcare.
Nu a fost întotdeauna ușor.
Dar fiecare zi petrecută cu Maria îmi amintea că pierdusem zece ani pe care nu îi mai puteam recupera.
Într-o duminică am mers împreună la cimitir.
Maria a îngenuncheat în fața crucii mamei sale și a așezat un buchet de margarete.
A rămas câteva clipe în tăcere.
Apoi a spus încet:
— Mami… l-am găsit pe tata.
Și este exact omul despre care îmi vorbeai.
Am simțit că mi se frânge inima.
Am pus mâna pe umărul ei.
— Mama ta a făcut multe greșeli.
Dar un lucru nu a greșit niciodată.
Te-a iubit enorm.
Maria mi-a zâmbit printre lacrimi și mi-a prins mâna.
În drum spre casă, m-a întrebat:
— Pot să-ți spun „tată”?
Am zâmbit.
— Credeam că o faci deja.
Ea a râs.
Iar pentru prima dată după zece ani, casa mea nu mi s-a mai părut goală.
Uneori, Dumnezeu închide o ușă pentru foarte mult timp.
Doar pentru ca, într-o zi, să ți-o deschidă din nou… prin vocea unui copil.