Vlad a rămas câteva clipe cu privirea lipită de mâna mea.
Apoi a întrebat rece:
— Unde este verigheta?
Am inspirat adânc.
Știam că urma o discuție grea, dar eram convinsă că va înțelege.
— Am amanetat-o.
Fața lui s-a înăsprit.
— Cum ai putut să faci asta fără să vorbești cu mine?
— Pentru că David avea nevoie de bani acum, nu peste o săptămână.
— Ai vândut simbolul căsniciei noastre.
Am simțit cum îmi tremură vocea.
— Nu am vândut căsnicia noastră. Am încercat să-mi salvez copilul.
El a făcut câțiva pași prin sufragerie.
— Existau și alte variante.
— Care?
L-am privit drept în ochi.
— Tu erai plecat. Nu răspundeai la telefon decât foarte rar. Eu eram singură în spitale. Singură la analize. Singură când medicii îmi spuneau că fiecare zi contează.
Nu a răspuns.
Am continuat.
— Dacă ar fi trebuit, aș fi vândut și casa. Și mașina. Și toate lucrurile pe care le avem. Pentru copilul nostru.
Vlad a clătinat din cap.
— Pentru mine există lucruri care nu se vând niciodată.
M-am uitat la el fără să-mi vină să cred.
— Pentru mine există un singur lucru pe care nu-l pot pierde.
Fiul nostru.
Discuția s-a încheiat acolo.
În dimineața următoare m-am trezit singură.
Pe masă era un bilet.
„Nu pot trăi cu cineva care și-a aruncat jurămintele la amanet.”
Am citit rândurile de câteva ori.
Nu plângeam pentru că plecase.
Plângeam pentru că în sfârșit înțelesesem că omul cu care mă măritasem nu mai era acolo.
Sau poate că nu fusese niciodată.
Au urmat cele mai grele luni din viața mea.
David a început tratamentul.
Au fost perfuzii.
Analize.
Nopți nedormite.
Zile în care nu mâncam aproape nimic.
Îl țineam de mână ore întregi și îi spuneam că, atunci când se va face bine, vom merge împreună să vedem cel mai mare muzeu cu dinozauri din țară.
El zâmbea obosit.
— Promiți?
— Îți promit.
Într-o dimineață, medicul a intrat în salon cu un zâmbet pe care nu-l mai văzusem până atunci.
— Tratamentul funcționează.
Boala răspunde foarte bine.
M-am așezat pe un scaun și am izbucnit în plâns.
Nu-mi mai păsa cine mă vede.
David urma să trăiască.
Și asta era tot ce conta.
Despre Vlad am aflat, câteva luni mai târziu, că se mutase în alt oraș.
Își refăcuse viața.
Nu ne-a mai căutat.
În schimb, într-o seară am primit un colet fără expeditor.
Înăuntru era o cutiuță mică.
Am deschis-o cu mâinile tremurânde.
Era verigheta mea.
Alături se afla un bilețel scris de mână.
„Am citit povestea dumneavoastră pe internet. Am recunoscut verigheta în vitrina amanetului și am cumpărat-o. O mamă care își pune copilul înaintea tuturor merită să o primească înapoi.”
Am izbucnit din nou în lacrimi.
Am luat verigheta în palmă și am privit-o mult timp.
Nu am mai pus-o pe deget.
Am așezat-o într-o cutie, lângă primul desen pe care David l-a făcut după ce a ieșit din spital.
Pentru mine nu mai era simbolul unei căsnicii.
Era dovada că, atunci când a trebuit să aleg între aur și viața copilului meu…
Am ales exact cum trebuia.