A doua zi m-am purtat de parcă discuția din seara precedentă nici nu existase.
M-am trezit înaintea lui.
Am pregătit micul dejun.
Am pus hainele la spălat.
Am făcut ordine în casă.
Am mers la serviciu.
Iar seara am gătit, deși abia mă mai țineam pe picioare.
Totul mă durea.
Dar nu spuneam nimic.
Dănuț privea mulțumit prin casă.
— Vezi? Ți-am spus eu că poți. Totul era doar în capul tău.
I-am zâmbit.
— Probabil ai dreptate.
În realitate, pregăteam cea mai importantă lecție pe care avea s-o primească vreodată.
În următoarele zile am luat legătura cu o doula care organiza cursuri pentru viitori tați și cu prietena mea Irina, mama unor gemeni de doar câteva luni.
Le-am povestit tot.
Au acceptat imediat să mă ajute.
În dimineața de vineri i-am spus lui Dănuț că trebuie să merg la un control prenatal mai lung și că va rămâne câteva ore acasă.
Nu bănuia nimic.
La puțin timp după ce am plecat, la ușă a apărut doula.
— Bună dimineața! Astăzi avem un exercițiu practic pentru viitorii tați.
Dănuț a crezut că este o glumă.
Nu era.
O oră mai târziu a sosit și Irina cu cei doi bebeluși ai ei.
Din acel moment, liniștea din casă a dispărut complet.
Un copil plângea.
Celălalt trebuia schimbat.
Biberoane.
Scutece.
Haine murdare.
Jucării împrăștiate.
Întrebări.
Explicații.
Și un simulator care îi arăta cât de solicitant poate deveni fiecare gest pentru un părinte.
Telefonul meu vibra întruna.
— Când vii acasă?
— Copiii nu se opresc deloc.
— Cred că am greșit ceva.
— Unul a vărsat pe mine.
I-am răspuns simplu.
— Respiră. Tu ai doar câteva ore. Eu trăiesc asta în fiecare zi… doar că în plus port și un copil în burtă.
Când am ajuns acasă după-amiază, Dănuț stătea pe canapea complet epuizat.
Avea tricoul pătat, părul ciufulit și cearcăne adânci.
M-a privit și a spus aproape șoptit:
— Nu credeam că poate fi atât de greu.
M-am așezat lângă el.
I-am întins un album.
Pe copertă scria:
„Lucruri pe care nu le-ai văzut.”
Înăuntru erau fotografii și notițe din ultimele luni.
Serile în care adormisem plângând de durere.
Mesajele trimise după consultații.
Fotografii cu picioarele umflate.
Listele cu medicamente.
Programările.
Și toate momentele în care zâmbisem în fața lui, deși mă simțeam sfârșită.
Le-a răsfoit în tăcere.
La ultima pagină era o singură propoziție.
„Nu aveam nevoie să fii perfect. Aveam nevoie doar să mă crezi.”
A închis albumul și a rămas câteva clipe fără să spună nimic.
Apoi m-a privit cu ochii în lacrimi.
— Îmi pare atât de rău…
Pentru prima dată după multe săptămâni, simțeam că mă vede cu adevărat.
A doua zi dimineață m-am trezit cu miros de clătite.
Dănuț pregătise micul dejun.
După aceea m-a dus personal la medic și, în drum spre casă, mi-a spus:
— Intri în concediu când spune doctorul. Restul le rezolvăm împreună.
L-am privit zâmbind.
Nu aveam nevoie de flori.
Nu aveam nevoie de scuze perfecte.
Aveam nevoie doar de un partener.
Iar în ziua aceea, după multe greșeli, Dănuț a început în sfârșit să devină unul.