Am clipit cu greu, iar lumina salonului m-a orbit pentru câteva secunde. Primele chipuri pe care le-am văzut au fost ale medicilor, apoi ale asistentelor. După câteva clipe, ușa s-a deschis, iar Mihai a intrat alergând.
Când m-a văzut cu ochii deschiși, a izbucnit în plâns.
— Rita… Dumnezeule… te-ai întors!
Mi-a sărutat fruntea și mi-a strâns mâna cu disperare.
Pentru oricine ar fi privit scena, păream doi oameni care se iubesc enorm.
Numai eu știam ce auzisem cu două zile înainte.
Au urmat săptămâni lungi de recuperare. Învățam din nou să merg, să scriu și să-mi recapăt puterea. Mihai venea zilnic la spital, mă ajuta la exerciții și nu se dezlipea de lângă mine. Însă, de fiecare dată când îl priveam, îmi răsunau în minte aceleași cuvinte:
„Am găsit deja un apartament… trebuie să merg mai departe.”
Într-o seară, când am rămas singuri în salon, l-am privit direct în ochi.
— Mihai… vreau să te întreb ceva.
A încuviințat imediat.
— Orice.
— Dacă nu m-aș fi trezit niciodată… cât ai fi așteptat înainte să începi o altă viață?
Fața i s-a albit.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi a coborât privirea.
— Ai auzit…
Am dat încet din cap.
Au început să-i curgă lacrimile.
— Credeam că nu mă auzi. Eram distrus, Rita. Timp de șase luni am dormit pe scaunul de lângă patul tău. Doctorii îmi spuneau că șansele tale sunt aproape inexistente. Nu mai știam dacă trebuie să sper sau să te las să pleci în pace.
Am rămas tăcută.
— Ana nu este femeia la care te gândești, a continuat el. Este psihologul firmei. M-a ajutat să nu cedez. Ea îmi spunea că trebuie să mă pregătesc pentru orice, chiar și pentru cel mai rău deznodământ.
L-am privit atent.
— Dar apartamentul?
A oftat adânc.
— Îl căutam pentru mama ta. Voia să se mute mai aproape de spital ca să poată veni zilnic la tine fără să mai facă naveta. Am spus acele cuvinte atât de prost încât și eu, dacă le-aș fi auzit din afară, aș fi tras aceeași concluzie.
În clipa aceea, ușa salonului s-a deschis.
Ana intrase cu un dosar în mână.
S-a oprit când ne-a văzut.
— Cred că este momentul să îi spun și eu adevărul.
S-a apropiat încet.
— Îmi pare rău că ai auzit doar o parte din discuție. Eu încercam să-l conving pe Mihai că trebuie să mănânce, să doarmă și să accepte că nimeni nu poate controla destinul. În șase luni, omul acesta aproape s-a distrus pe sine stând lângă patul tău.
Am simțit un nod în gât.
Pentru prima dată după accident, am înțeles că fiecare dintre noi trăise propria dramă.
Câteva luni mai târziu am ajuns din nou acasă.
Încă mergeam mai greu și încă aveam nevoie de recuperare, dar eram împreună.
Într-o seară, Mihai mi-a spus:
— Dacă viața îmi mai dă o singură șansă cu tine, promit că nu voi mai lăsa niciodată frica să vorbească în locul inimii.
L-am strâns în brațe fără să spun nimic.
Accidentul ne luase luni din viață.
Dar ne învățase ceva ce niciunul dintre noi nu va uita vreodată.
Uneori, cele mai dureroase adevăruri nu sunt cele pe care le auzim până la capăt, ci cele pe care