Au trecut câteva zile până când a venit la interviu.
Am privit-o prin camera de supraveghere din biroul meu.
Avea părul încărunțit, haine modeste și mâinile crăpate de muncă. Părea obosită de viață.
Nu semăna deloc cu femeia pe care mi-o imaginasem în toate nopțile în care mă întrebasem de ce mă abandonase.
Prietenul meu, Mihai, care mă ajutase să o găsesc, i-a ținut interviul.
— Aveți experiență în curățenie?
— Da… am lucrat prin hoteluri, pensiuni și case particulare. Am nevoie de serviciu și nu mă sperie munca.
Am închis monitorul.
— Angajeaz-o.
În următoarele săptămâni a venit de două ori pe săptămână în apartamentul meu.
Eu mă prefăceam ocupată.
Ea își făcea treaba în liniște.
Ne salutam politicos și atât.
Într-o zi am observat că s-a oprit în fața unei fotografii cu mine de la absolvirea facultății.
A rămas câteva clipe privind-o.
Avea lacrimi în ochi.
— Vă simțiți bine? am întrebat.
S-a speriat.
— Da… îmi cer scuze. Mi s-a părut că… semănați cu cineva.
Am simțit că venise momentul.
Am deschis sertarul biroului și am scos o fotografie veche.
Era singura imagine pe care o aveam din primele zile de viață.
Am așezat-o încet pe masă.
— Recunoașteți copilul acesta?
A privit fotografia câteva secunde.
Fața i s-a albit.
Mâinile au început să-i tremure.
— De… de unde aveți fotografia asta?
Am ridicat privirea spre ea.
— Pentru că acel copil sunt eu.
În cameră s-a făcut o liniște apăsătoare.
Femeia a făcut un pas înapoi.
— Nu… nu se poate…
Am continuat calm.
— Acum douăzeci și cinci de ani ați lăsat o fetiță în fața ușii unor străini. Împreună cu un bilet pe care scria doar un cuvânt: „Iartă-mă.”
A izbucnit în plâns.
S-a prăbușit pe un scaun.
— Alexandra…
Era pentru prima dată când îmi rostea numele.
— De ce? am întrebat.
A plâns minute întregi înainte să poată răspunde.
Mi-a povestit că era foarte tânără, fără familie, fără bani și fără niciun sprijin.
Crezuse că cineva îmi va putea oferi o viață mai bună decât ar fi reușit ea.
— M-am întors după tine… dar oamenii care te găsiseră mi-au spus că nu știau nimic despre niciun copil. N-am încetat niciodată să mă gândesc la tine.
Am închis ochii.
Toată viața îmi imaginasem această întâlnire.
Crezusem că voi simți ură.
Dar nu mai simțeam nimic.
Doar oboseala unei răni vechi.
— Nu te-am chemat aici ca să mă răzbun.
A ridicat privirea.
— Atunci… de ce?
— Pentru că aveam nevoie să aflu adevărul. Acum îl știu.
S-a apropiat încet.
— Crezi că… într-o zi… ai putea să mă ierți?
Am rămas câteva clipe în tăcere.
— Iertarea nu șterge trecutul. Dar nici nu vreau să-mi trăiesc restul vieții urându-te.
Ochii i s-au umplut din nou de lacrimi.
I-am întins mâna.
— Hai să încercăm să ne cunoaștem… nu ca mamă și fiică care pot recupera douăzeci și cinci de ani, ci ca doi oameni care încă mai au o șansă să construiască ceva sincer.
A strâns mâna mea cu ambele palme și a început să plângă.
În ziua aceea am înțeles că unele răni nu dispar niciodată.
Dar atunci când alegi să nu mai trăiești prizonierul lor, începe, în sfârșit, adevărata vindecare.