Ilie a desfăcut cu grijă cartonul ud.
Înăuntru se afla o pisicuță roșcată, atât de mică încât încăpea în două palme. Era udă leoarcă, tremura din tot corpul și abia mai avea putere să miaune.
Bătrânul a rămas nemișcat.
— Cine a putut să facă una ca asta…? a șoptit.
Și-a scos imediat haina veche și a învelit-o cu grijă.
Pisicuța s-a lipit instinctiv de pieptul lui, căutând căldură.
Ilie a simțit pentru prima dată după mulți ani că nu mai era singur.
A dus-o într-o magazie părăsită unde își petrecea nopțile și i-a dat ultima bucată de pește pe care o prinsese în ziua aceea.
— De azi înainte o să-ți spun Scânteiuța, i-a zâmbit el. Pentru că ai aprins ceva aici…
Și și-a dus mâna la inimă.
Din ziua aceea au devenit de nedespărțit.
Scânteiuța îl urma peste tot.
Dimineața mergeau împreună la râu.
Seara dormeau unul lângă altul, iar bătrânul avea grijă să o acopere întotdeauna cu haina lui înainte să adoarmă.
Oamenii din cartier au început să-i observe.
Unii îi lăsau câte o conservă pentru pisică.
Alții îi aduceau o pătură sau un ceai cald.
Într-o dimineață geroasă de ianuarie, Ilie s-a prăbușit pe o bancă din parc.
Era slăbit, flămând și nu mai avea putere să se ridice.
Scânteiuța a început să miaune disperată.
Sărea pe pieptul lui, apoi alerga spre oamenii care treceau prin apropiere.
O femeie s-a oprit.
La început a crezut că pisica cere mâncare.
Dar apoi a văzut bătrânul întins pe bancă.
A sunat imediat la ambulanță.
Medicii au spus că încă puțin și ar fi fost prea târziu.
După externare, un asistent social i-a găsit un loc într-un adăpost.
Prima întrebare a lui Ilie a fost:
— Pot veni și cu pisica?
Voluntara a zâmbit.
— Dacă ea te-a salvat, normal că vine cu tine.
Câteva săptămâni mai târziu, unul dintre voluntari i-a găsit un loc de muncă la serviciul de salubritate.
Nu era un salariu mare.
Dar era primul lui serviciu stabil după mulți ani.
A primit și o cameră modestă.
În fiecare seară, Scânteiuța îl aștepta în geam.
Ilie o lua în brațe și zâmbea.
— Credeam că eu te-am salvat din râu…
Pisica a început să toarcă.
— Dar adevărul e că tu m-ai salvat pe mine.
În viață, uneori nu ai nevoie de averi sau de noroc ca să o iei de la capăt.
Uneori este suficientă o ființă mică, abandonată la fel ca tine, care îți amintește că încă mai există un motiv pentru care merită să lupți.