Petru s-a așezat în ultimul rând al sălii, acolo unde credea că nu va atrage atenția nimănui.
Purta costumul pe care îl cumpărase special pentru ziua aceea.
Îl călcase singur, de două ori.
Își spălase mâinile minute în șir înainte să plece de acasă.
Dar urmele lăsate de zecile de ani petrecuți în mină nu dispăreau atât de ușor.
Când directoarea a strigat numele Sabinei, ochii lui s-au umplut de lacrimi.
A aplaudat mai tare decât toți.
— Bravo, fata mea! a strigat cu voce tremurată.
Sabina l-a văzut.
Pentru o clipă și-a plecat privirea.
Se simțea stânjenită.
Ceremonia părea aproape încheiată când directoarea a revenit la microfon.
— Înainte de final, avem o surpriză pregătită de unul dintre părinți.
Sabina a încremenit.
L-a văzut pe tatăl ei ridicându-se.
— Nu… a șoptit.
Petru a urcat încet pe scenă.
Sala a amuțit.
Directorul i-a întins microfonul.
Pe ecranul din spatele scenei au început să apară fotografii.
Prima.
Sabina, nou-născută, dormind în brațele lui.
A doua.
Prima ei zi de școală.
A treia.
Ziua în care învățase să meargă pe bicicletă.
Apoi zeci de fotografii din ultimii optsprezece ani.
În toate apărea același om.
Cu haine de miner.
Cu mâinile murdare.
Dar cu același zâmbet.
Petru și-a dres glasul.
— Bună seara.
Nu sunt obișnuit să vorbesc în fața atâtor oameni.
Eu am petrecut cea mai mare parte a vieții sub pământ.
Dar dacă astăzi fiica mea este aici, cu diploma în mână, atunci fiecare zi petrecută în mină a meritat.
Știu că hainele mele nu sunt elegante.
Știu că mâinile mele nu mai sunt frumoase.
Dar fiecare urmă de pe ele poartă câte o bucățică din viitorul fiicei mele.
Dacă ar trebui să o iau de la capăt…
Aș coborî din nou în mină.
De o mie de ori.
Doar ca să o văd zâmbind astăzi.
În sală s-a făcut o liniște deplină.
Apoi s-a auzit primul aplauz.
După câteva secunde, toți cei prezenți s-au ridicat în picioare.
Sabina nu și-a mai putut stăpâni lacrimile.
A alergat pe scenă și s-a aruncat în brațele tatălui ei.
— Iartă-mă, tată…
Petru i-a mângâiat părul.
— Nu ai pentru ce.
Important este că ești fericită.
În drum spre casă, Sabina l-a întrebat încet:
— Tată… de ce ai spus că mama ar fi fost mândră de mine dacă ar fi fost aici?
Petru a tăcut câteva clipe.
— Pentru că a venit timpul să afli adevărul.
I-a povestit că femeia care o născuse îi spusese, cu ani în urmă, că nu este pregătită să fie mamă și plecase definitiv.
Petru nu era tatăl ei biologic.
Dar în clipa în care o luase în brațe pentru prima dată, hotărâse că o va crește ca pe propriul copil.
Sabina a izbucnit din nou în plâns.
— Și totuși ai rămas lângă mine?
— Nu sângele face un tată.
Dragostea îl face.
În seara aceea, Sabina a înțeles că mâinile tatălui ei nu erau murdare.
Erau mâinile care îi construiseră viitorul.
Din ziua aceea nu s-a mai rușinat niciodată cu omul care sacrificase totul pentru ca ea să-și poată urma visurile.