Am privit-o pe Mirela fără să înțeleg ce se întâmplă.
Tata i-a întins calm cutia de catifea.
Ea a zâmbit convinsă că era un cadou.
A ridicat capacul.
Înăuntru nu era nicio bijuterie.
Era o cheie.
Și un plic.
— Ce înseamnă asta? a întrebat ea nedumerită.
Tata și-a scos verigheta și a așezat-o pe masă.
— Cheia este de la apartamentul pe care ți l-am închiriat pentru o lună. Iar în plic sunt actele de divorț.
Mirela a rămas fără glas.
— Glumești…
— Nu.
Vocea lui era atât de calmă încât întreaga casă părea să fi încremenit.
— Ani la rând am închis ochii când ai rănit-o pe Andreea. Mi-am spus că timpul va rezolva totul. Dar în seara asta ai distrus ultimul lucru pe care mama mea l-a făcut pentru nepoata ei înainte să moară.
Mirela a încercat să râdă.
— E doar o rochie…
Tata a clătinat încet din cap.
— Nu.
Era ultima dovadă de iubire a unei bunici.
Iar tu ai transformat-o într-o cârpă.
Nu mai există cale de întoarcere.
Mirela a început să plângă.
A spus că a fost un accident.
Că nu și-a dat seama.
Că poate cumpăra zece rochii noi.
Dar tata a răspuns simplu:
— Unele lucruri nu se pot cumpăra.
În seara aceea și-a făcut bagajele și a plecat.
Am rămas doar eu și tata.
Pentru prima dată după mulți ani, m-a privit în ochi.
— Iartă-mă.
Ar fi trebuit să te apăr de la început.
Am izbucnit în plâns.
Nu pentru rochie.
Ci pentru că auzisem, în sfârșit, cuvintele pe care le așteptasem ani întregi.
A doua zi dimineață am dus rochia la o croitoreasă.
A privit materialul cu atenție.
— Va fi greu…
Dar cred că o putem salva.
A lucrat aproape două zile.
A schimbat dantela deteriorată, a refăcut tivul și a salvat cât s-a putut din cusăturile originale ale bunicii.
În seara balului am îmbrăcat rochia.
Nu mai era perfectă.
Dar era încă a bunicii.
Tata m-a privit cu ochii în lacrimi.
— Mama ar fi fost atât de mândră de tine.
Am zâmbit.
— Și eu sunt mândră că, în sfârșit, am rămas doar cu familia care chiar mă iubește.
Înainte să plecăm, tata mi-a întins o cutiuță mică din lemn.
Înăuntru se aflau perlele pe care bunica le cumpărase cu puțin timp înainte să se stingă.
Le păstrase ani întregi.
— Mi-a spus să ți le ofer în ziua în care vei purta rochia.
Mi le-am prins la gât.
M-am privit în oglindă și, pentru o clipă, am avut impresia că bunica îmi zâmbește din spatele meu.
În seara aceea n-am purtat doar o rochie.
Am purtat ultima îmbrățișare pe care mi-a lăsat-o bunica.