Am rămas câteva minute nemișcată în pragul ușii.
Curierul plecase.
În brațele mele se afla al treilea buchet.
Patruzeci de trandafiri albaștri.
Exact ca primele două.
I-am așezat lângă celelalte și, pentru prima dată, frumusețea lor mi-a dat fiori.
Nu mai vedeam niște flori.
Vedeam un avertisment.
L-am sunat din nou pe Radu.
— Ai aflat ceva?
— Nimic, mi-a răspuns. Am întrebat și la firmă. Nimeni nu a comandat flori.
— Atunci cine?
— Nu știu…
Vocea lui părea sincer speriată.
În aceeași după-amiază am mers la florăria de unde veneau buchetele.
Le-am rugat să-mi spună cine le comandase.
Vânzătoarea și-a cerut scuze.
— Nu avem voie să divulgăm identitatea clientului.
— Atunci spuneți-mi măcar când au fost comandate.
Femeia a verificat câteva secunde în calculator.
— Acum aproape patru luni.
Am simțit cum mi se taie picioarele.
Patru luni?
Cine putea pregăti așa ceva cu atât de mult timp înainte?
În seara aceea n-am închis un ochi.
M-am trezit la fiecare zgomot din casă.
La fiecare mașină care trecea pe stradă.
La fiecare foșnet.
Dimineața următoare, înainte de ora nouă, eram deja lângă ușă.
Soneria a sunat exact la timp.
Al patrulea buchet.
Tot patruzeci de trandafiri albaștri.
Am început să caut pe internet dacă numărul avea vreo semnificație.
Am găsit zeci de explicații.
Niciuna nu mă convingea.
Apoi mi-am amintit de bunica mea.
Avea optzeci și doi de ani și știa toate tradițiile vechi.
Am sunat-o.
— Bunico…
Ce înseamnă dacă cineva îți trimite patruzeci de flori?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
Apoi vocea ei a devenit foarte serioasă.
— Cine ți-a trimis așa ceva?
— Nu știu…
— În tradiția noastră, patruzeci de flori se duc doar pentru cineva care a murit.
Am simțit că îmi îngheață sângele.
Am închis imediat și l-am sunat pe Radu.
Telefonul era închis.
Am încercat din nou.
Și din nou.
Nimic.
Am sunat la hotelul unde era cazat.
Recepționera a verificat câteva secunde.
— Doamnă…
Domnul Radu Marinescu a făcut check-out acum trei zile.
— Nu se poate!
Este în delegație.
Femeia a tăcut.
— Conform camerelor de supraveghere… a plecat împreună cu un alt domn și nu s-a mai întors.
Telefonul mi-a căzut din mână.
În mai puțin de o oră, un echipaj de poliție era în sufrageria mea.
Ofițerul a privit toate buchetele așezate unul lângă altul.
Le-a numărat încet.
Apoi s-a întors spre mine.
Fața îi devenise brusc foarte serioasă.
— Doamnă…
Mai este cineva din familia dumneavoastră dat dispărut?
Am rămas fără glas.
— De ce mă întrebați asta?
Ofițerul a inspirat adânc.
— Pentru că am impresia că aceste flori nu au fost trimise întâmplător…
Și cred că cineva încearcă să vă spună ceva înainte să fie prea târziu.