Bărbatul s-a apropiat încet.
Avea aceeași privire caldă pe care o avusese tata.
Și același fel de a zâmbi.
Mi-a întins fotografia.
— Sunt Victor.
Fratele mai mare al tatălui tău.
Am rămas fără cuvinte.
Tata îmi spusese cândva că avusese un frate plecat în străinătate, dar nu intrase niciodată în detalii.
Crezusem că nu mai păstrau legătura.
— De… de unde ați știut?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— M-a sunat acum trei săptămâni.
Știa că este foarte bolnav.
Mi-a spus doar atât…
“Dacă eu nu mai sunt, promite-mi că ai grijă de Alexandra.”
Mi s-a pus un nod în gât.
— Dar… ați ajuns după înmormântare…
Victor a lăsat privirea în pământ.
— Avionul nostru a avut probleme tehnice în Germania.
Am încercat să ajungem mai repede.
N-am reușit.
Îmi pare rău.
Pentru câteva clipe n-am mai spus nimic.
Apoi ușa casei s-a deschis brusc.
Camelia a ieșit în curte.
Când a văzut coloana de jeepuri, s-a oprit.
— Cine sunteți?
Victor s-a întors calm spre ea.
— Familia lui Mihai Radu.
Fața femeii s-a schimbat imediat.
— Nu înțeleg…
— Am venit după Alexandra.
Camelia a încercat să zâmbească.
— Alexandra este foarte bine aici.
N-a plecat nicăieri.
M-am uitat lung la ea.
În urmă cu câteva ore mă dăduse afară în frig.
Acum vorbea de parcă nimic nu se întâmplase.
Victor m-a privit.
— Este adevărat?
Am ridicat încet valiza de lângă foișor.
Și caietul tatălui meu.
Nu mai era nevoie de explicații.
Totul se vedea.
Unul dintre bărbații care veniseră cu Victor a fotografiat discret valiza udă și hainele mele.
Camelia a început să se bâlbâie.
— Eu… doar…
s-a supărat…
Victor n-a ridicat vocea.
Dar tonul lui era suficient.
— În noaptea în care și-a înmormântat tatăl, această fată a dormit într-un foișor.
Și dumneavoastră vreți să-mi spuneți că ați avut grijă de ea?
Femeia n-a mai găsit niciun răspuns.
Victor s-a întors spre mine.
— Hai.
Mergem acasă.
Am zâmbit amar.
— Nu mai am casă.
Mi-a pus o mână pe umăr.
— Ba da.
Doar că, de astăzi, nu vei mai fi singură.
M-a ajutat să urc într-unul dintre jeepuri.
Înainte să plec, m-am uitat o ultimă dată spre casa în care crescusem.
Nu eram tristă.
Doar obosită.
Uneori trebuie să pierzi un loc ca să descoperi oamenii care chiar îți sunt familie.
În următoarele luni am aflat lucruri pe care tata nu apucase să mi le spună.
Victor și el se certaseră cu mulți ani în urmă din cauza unor neînțelegeri.
Dar înainte să moară, tata îl căutase.
Se împăcaseră.
Și îi ceruse un singur lucru.
— Să nu o lași singură pe Alexandra.
Victor și soția lui m-au primit în casa lor fără să-mi ceară nimic în schimb.
M-au încurajat să-mi continui facultatea.
M-au ajutat să-mi găsesc primul loc de muncă.
Și, încet, am început din nou să zâmbesc.
Între timp, avocatul familiei a deschis succesiunea.
S-a dovedit că tata lăsase un testament clar.
Casa urma să-mi revină mie după finalizarea procedurilor legale.
Camelia nu a mai putut schimba nimic.
Câteva luni mai târziu, când am primit cheile înapoi, am intrat singură în curte.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să urc în camera tatălui meu.
Pe birou am așezat caietul acela vechi, cu poveștile copilăriei mele.
L-am deschis la ultima pagină.
Era o frază pe care nu o observasem niciodată.
„Dacă citești aceste rânduri fără mine, să nu uiți niciodată că oamenii care te iubesc cu adevărat vor găsi întotdeauna drumul spre tine.”
Am închis caietul și am privit pe fereastră.
În ziua în care Camelia mă dăduse afară, am crezut că pierdusem totul.
De fapt, în dimineața aceea începuse cea mai frumoasă parte din viața mea.
Pentru că moștenirea pe care tata mi-o lăsase nu era doar casa.
Era certitudinea că iubirea adevărată nu dispare odată cu oamenii.