A mers încet printre tarabe.
Printre lăzi cu mere, saci cu cartofi și borcane cu miere.
Și, într-un colț liniștit, a văzut-o.
Mama lui.
Stătea pe un scăunel mic de lemn, cu baticul legat sub bărbie și cu mâinile împreunate în poală.
În fața ei erau doar câteva cofraje cu ouă.
Un client s-a apropiat, iar Maria i-a întins cu grijă o pungă.
Zâmbea.
Dar zâmbetul acela ascundea o oboseală pe care Andrei nu o mai văzuse niciodată.
A rămas nemișcat.
Femeia care muncise o viață întreagă pentru el stătea acum în frig, la optzeci de ani, încercând să strângă bani pentru medicamente.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
S-a apropiat încet.
S-a oprit în fața tarabei.
Și, cu glasul frânt, a întrebat:
— Mamă… cât costă toate ouăle?
Maria a ridicat privirea.
Când și-a văzut fiul în fața ei, a încremenit.
Maria a rămas nemișcată câteva clipe.
Parcă nu-i venea să creadă că fiul ei se afla chiar în fața tarabei.
A încercat să zâmbească, dar zâmbetul i s-a oprit la jumătatea drumului.
— Andrei… ce cauți aici, mamă?
El n-a răspuns imediat.
S-a uitat la cofrajele cu ouă.
La scăunelul mic pe care stătea mama lui.
La bastonul rezemat de ladă.
Și la palmele ei, aspre și crăpate de muncă.
Aceleași mâini care îl ținuseră când învățase să meargă.
Aceleași mâini care îi făcuseră pachețel pentru școală, îi spălaseră hainele și îi șterseseră fruntea în nopțile în care făcea febră.
Acum aceleași mâini numărau bani pentru medicamente.
Andrei s-a așezat în genunchi lângă ea, fără să-i pese că oamenii din piață se opriseră să privească.
— Mamă… de ce nu mi-ai spus?
Maria și-a plecat privirea.
— Ce să-ți spun, dragul mamei?
— Că nu-ți ajunge pensia.
— Mă descurc.
— Nu, mamă… nu te descurci.
Bătrâna și-a netezit șorțul cu gesturi mărunte.
— Uite… mai vând și eu câteva ouă. Nu-i nimic rușinos în muncă.
— Nu munca mă doare.
Vocea lui tremura.
— Mă doare că ai crezut că trebuie să ascunzi asta de mine.
Maria l-a mângâiat ușor pe obraz.
— Tu ai casa ta… copiii tăi… grijile tale. Cum să mai pun și eu ceva pe umerii tăi?
— Pentru că sunt fiul tău.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Iar tu ești mama mea.
Nu ești o povară.
N-ai fost niciodată.
În jurul lor se făcuse liniște.
Tanti Viorica și-a întors discret privirea și și-a șters ochii cu colțul basmalei.
Un bătrân care cumpăra legume a rămas nemișcat câteva clipe.
Maria încerca să zâmbească.
— Hai, mamă… nu plânge aici. Se uită lumea.
Andrei a zâmbit printre lacrimi.
— Să se uite.
Să vadă că am cea mai demnă mamă din lume.
Și că eu am fost prea ocupat ca să văd cât de greu îți este.
S-a ridicat.
A scos portofelul și a pus bani pe ladă.
— Le cumpăr pe toate.
Maria a vrut să protesteze.
— Dar sunt prea mulți bani…
— Nu plătesc doar ouăle.
Plătesc toate diminețile în care ai venit aici în frig fără să-mi spui.
A strâns cofrajele, ștergarul și scăunelul.
Apoi i-a luat bastonul și i l-a întins.
— Gata.
Astăzi nu mai stai în piață.
Mergem împreună.
Au intrat mai întâi în farmacie.
Andrei i-a cumpărat toate medicamentele pentru următoarele luni.
Farmacista o cunoștea pe Maria.
— Astăzi nu mai tăiem pastilele în jumătate, da?
a spus ea zâmbind.
Maria a coborât ochii, rușinată.
Andrei a simțit că i se strânge iar inima.
Nu știa.
Nu știa nimic.
Apoi au mers la magazin.
Au umplut căruciorul cu făină, ulei, lapte, carne, fructe, legume și tot ce știa că mama lui își refuza de luni întregi.
De fiecare dată când punea câte ceva în cărucior, Maria murmura:
— Ajunge, mamă…
Nu mai pune…
E prea mult.
Iar el răspundea de fiecare dată la fel.
— Nu.
Este exact cât trebuia să fie de mult timp.
Ajunși acasă, Andrei n-a mai plecat în grabă, cum făcuse în ultimii ani.
A reparat clanța care se stricase de luni bune.
A schimbat becul ars din hol.
A tăiat câteva lemne pentru sobă.
A verificat acoperișul șoprului.
Apoi au stat amândoi la masa din bucătărie.
Maria a făcut repede o mămăligă fierbinte, a pus brânză și două ouă prăjite.
Le-a așezat în fața lui și a zâmbit.
— Vezi?
Tot ouăle mele sunt cele mai bune.
Andrei a râs.
— Sunt cele mai bune din lume.
Nu pentru că sunt de țară.
Ci pentru că sunt făcute de mama mea.
Înainte să plece, a scos un plic și l-a pus în sertarul unde știa că mama își ținea portofelul.
— Ce-i asta?
— Pentru cumpărăturile tale.
Maria a vrut să i-l dea înapoi.
— Nu pot să iau…
El a prins-o ușor de mână.
— Nu-mi dai nimic înapoi.
Toată viața ai avut grijă de mine.
Lasă-mă și pe mine să am grijă de tine.
Din weekendul acela, viața lor s-a schimbat.
Andrei n-a mai întrebat niciodată din obișnuință:
„Ești bine?”
Mergea la ea aproape în fiecare sfârșit de săptămână.
Îi făcea cumpărăturile.
Îi plătea facturile.
Îi aranja medicamentele pentru fiecare zi.
Dar, mai ales, stătea cu ea.
Beau împreună un ceai pe banca de sub vița-de-vie, povesteau despre copii, despre sat și despre tatăl care nu mai era.
Într-o sâmbătă, înainte să intre pe poartă, Andrei a rămas câteva clipe în mașină.
Maria stătea pe banca veche, cu baticul albastru pe cap și cu privirea îndreptată spre drum.
Când l-a văzut, s-a ridicat încet și a zâmbit.
— Ai venit, mamă?
— Am venit.
Și atunci Andrei a înțeles că, uneori, cel mai valoros lucru pe care îl poți aduce unui părinte nu încape într-o sacoșă și nu se poate cumpăra cu bani.
Este timpul petrecut împreună.
Și grija de a vedea adevărul dincolo de răspunsul pe care aproape toți părinții îl dau, chiar și atunci când le este greu:
„Sunt bine.”