Am desfăcut plicul cu mâinile tremurând.
Înăuntru era o foaie împăturită de mai multe ori.
Scrisul era al Elenei.
Rotund, îngrijit, exact cum îl știam.
Prima propoziție mi-a umplut ochii de lacrimi.
„Dacă citești această scrisoare, înseamnă că într-o dimineață n-ai mai auzit cântecele mele prin grădină.”
Am înghițit în sec.
Am continuat să citesc.
„Să nu mă plângeți în casă. Eu am trăit cel mai frumos acolo unde am pus semințe în pământ și am văzut viața răsărind iar și iar. Dacă vreți să mă simțiți aproape, ieșiți desculți în grădină. Puneți o sămânță în pământ și aveți răbdare. Așa se vindecă și oamenii.”
Nu mai puteam vedea bine din cauza lacrimilor.
În acel moment am auzit vocea lui Tudor.
— Margareta…
M-am întors speriată.
El venea dinspre livadă.
Ținea mâna mamei lui.
Respira greu.
Dar zâmbea.
Elena era vie.
Foarte obosită.
Se așezase în grădină încă de la răsărit și adormise rezemată de prunul bătrân.
Ne speriasem degeaba.
Am alergat spre ea și am îmbrățișat-o atât de tare, încât a început să râdă.
— Măi, fată…
nici să trag un pui de somn nu mă mai lași?
Am izbucnit în plâns.
— M-ați speriat îngrozitor!
Ea s-a uitat la plicul din mâna mea și a zâmbit blând.
— L-ai citit…
Am dat din cap.
— De ce l-ați scris?
Elena și-a așezat pălăria pe genunchi.
— Pentru că nimeni nu rămâne aici pentru totdeauna.
Dar dacă plecăm fără să spunem ce avem în suflet, cei rămași cară prea multe regrete.
Am rămas toți tăcuți.
Ion și Lidia au venit în fugă și s-au lipit de bunica lor.
— Bunico, ne-ai speriat!
Ea i-a sărutat pe frunte.
— Ei, dacă m-ați iubit atât, înseamnă că n-am trăit degeaba.
În lunile care au urmat am început să o ascult altfel.
Nu mai râdeam când vorbea cu roșiile.
Mă opream lângă ea.
Și ascultam.
— Vezi, Margareta? spunea ea. Oamenii seamănă cu grădinile.
Dacă îi uzi doar când îți amintești de ei, se usucă.
Dacă ai răbdare cu ei, înfloresc.
Am înțeles că nu vorbea niciodată cu legumele.
Vorbea cu noi.
Doar că folosise toată viața limbajul pe care îl cunoștea cel mai bine.
Limbajul pământului.
Elena a mai trăit încă aproape trei ani.
Până în ultima săptămână a ieșit în fiecare dimineață printre straturi, cu aceeași pălărie de paie și același zâmbet.
În primăvara în care s-a stins, am găsit din nou un plic.
De data aceasta nu ne-a mai speriat.
Știam că îl scrisese cu mult înainte.
În el era o singură propoziție.
„Dacă într-o dimineață nu mă mai vedeți prin grădină, să nu plângeți prea mult. Puneți o roșie în pământ și povestiți-i ceva frumos. O să mă auziți râzând de fiecare dată când va răsări.”
Astăzi, în fiecare sâmbătă, ieșim cu copiii în aceeași grădină.
Ion vorbește cu roșiile.
Lidia cu florile.
Iar eu…
uneori mă surprind spunând exact vorbele Elenei.
Și atunci zâmbesc.
Pentru că am înțeles, în sfârșit, că nu era o femeie ciudată.
Era doar un om care iubise atât de mult viața, încât învățase să vorbească și cu pământul.