Am rămas nemișcată în fața mormântului.
Nu mai vedeam nici florile căzute, nici lumânările stinse.
Vedeam doar chipul femeii din fotografie.
Era imposibil.
Aceeași formă a feței.
Aceiași ochi.
Același zâmbet timid.
Până și gropița din obraz era în același loc.
Mi-am dus instinctiv mâna la obraz.
Parcă voiam să mă conving că eu eram încă acolo.
Nu fotografia.
Am plecat spre casă cu inima cât un purice.
Tot drumul m-am întrebat același lucru.
Mă iubise Andrei… sau încercase să-și reconstruiască trecutul?
Când am intrat în curte, el mă aștepta în prag.
Se uita din minut în minut la telefon.
În clipa în care m-a văzut, a înțeles.
— Ai fost acolo…
N-a fost o întrebare.
Am dat din cap.
— Da.
S-a albit la față.
— Ți-am spus să nu mergi.
L-am privit drept în ochi.
— De ce seamănă atât de mult cu mine?
A închis ochii câteva secunde.
Ca un om care știa că nu mai poate ascunde adevărul.
— Intră în casă.
Îți voi spune tot.
Ne-am așezat în sufragerie.
Pentru câteva clipe n-a vorbit niciunul.
Apoi Andrei s-a ridicat și a adus o cutie veche din lemn.
A deschis-o încet.
Înăuntru erau albume foto.
Mi le-a întins.
— Privește-le pe toate.
Nu doar fotografia de pe mormânt.
Am început să răsfoiesc.
Prima fotografie era de la nunta lor.
Am clipit surprinsă.
Femeia din album…
nu mai semăna atât de mult cu mine.
Avea părul foarte închis la culoare.
Purta ochelari.
Era mai plinuță.
Avea un alt stil vestimentar.
Am întors încă o pagină.
Vacanțe.
Crăciun.
Zile de naștere.
În niciuna dintre fotografii nu păream gemene.
Doar existau câteva trăsături asemănătoare.
Atât.
M-am uitat nedumerită spre el.
— Dar fotografia de pe mormânt?
Andrei și-a lăsat privirea în pământ.
— Este făcută cu doar câteva luni înainte să moară.
După accident…
au urmat multe operații.
Slăbise foarte mult.
Își tăiase părul scurt.
Chipul i se schimbase.
Atunci a ajuns să semene izbitor cu tine.
Am rămas fără cuvinte.
— În prima zi când te-am văzut și eu am încremenit, a continuat el.
Nu pentru că voiam să o înlocuiesc.
Ci pentru că, pentru o fracțiune de secundă, am avut impresia că trecutul s-a întors.
M-am speriat.
Foarte tare.
De aceea n-am vrut niciodată să mergi la mormânt.
Mi-era teamă că vei vedea fotografia aceea și vei crede exact ce ai crezut astăzi.
L-am privit lung.
— Și nu era adevărat?
A venit lângă mine.
Mi-a luat mâinile între ale lui.
— Dacă te-aș fi căutat pe tine pentru că semănai cu ea…
n-aș fi rămas lângă tine doi ani fără să încerc să te schimb.
Nu ți-am cerut niciodată să-ți lași părul lung.
Nu ți-am cumpărat haine ca ale ei.
Nu te-am comparat cu ea.
Pentru că nu m-am îndrăgostit de asemănarea voastră.
M-am îndrăgostit de tine.
Am simțit cum nodul din piept începea să se destrame.
Avea dreptate.
Niciodată nu încercase să mă transforme în altcineva.
În weekendul următor i-am propus eu ceva.
— Hai să mergem împreună.
La cimitir.
De data aceasta n-a refuzat.
Am dus împreună un buchet de crini albi.
Am aprins o lumânare.
Am rămas câteva minute în liniște.
La plecare, Andrei mi-a strâns mâna.
— Mulțumesc.
— Pentru ce?
— Pentru că ai ales să cauți adevărul…
nu să trăiești cu o minciună.
L-am privit și am zâmbit.
Am înțeles atunci că dragostea adevărată nu înseamnă să ștergi trecutul celui de lângă tine.
Înseamnă să-l cunoști, să-l înțelegi și să ai curajul să construiești un viitor fără să te lupți cu umbrele lui.