Sofia s-a ridicat încet de la masă.
Nu și-a pierdut calmul.
Și-a luat geanta de pe spătarul scaunului și s-a uitat pentru o clipă la mine.
În ochii ei nu era furie.
Nici dispreț.
Doar tristețe.
Lucian a rămas nemișcat.
— Mamă… vorbești serios?
— Foarte serios.
Nu pot accepta așa ceva.
Nu după tot ce am făcut pentru tine.
El și-a trecut mâna prin păr și a oftat adânc.
— Tocmai pentru că ai făcut atât de multe pentru mine, speram să mă cunoști mai bine.
Nu sunt un copil.
Știu ce aleg.
Am întors privirea.
Nu voiam să-l văd.
Nu voiam să aud.
În clipa aceea eram convinsă că femeia aceea îl manipulase.
Sofia i-a atins ușor brațul.
— Hai, Lucian.
Au ieșit fără scandal.
Fără reproșuri.
Ușa s-a închis încet.
Iar eu am rămas singură în sufrageria în care, cu doar o oră înainte, visam la cea mai frumoasă zi din viața mea.
În noaptea aceea n-am dormit deloc.
Mergeam dintr-o cameră în alta.
Îmi repetam că făcusem ceea ce trebuia.
Și totuși…
de fiecare dată când închideam ochii, îmi apărea chipul lui Lucian.
Nu furios.
Ci dezamăgit.
Au trecut aproape zece zile fără să mă sune.
Într-o dimineață am primit un singur mesaj.
„Mamă, trebuie să vorbim.”
L-am invitat acasă.
A venit singur.
Avea cearcăne și părea mult mai matur decât îl văzusem vreodată.
S-a așezat în fața mea.
— Nu vreau să aleg între femeia pe care o iubesc și mama care m-a crescut.
Dar nici nu pot trăi dacă una dintre voi o urăște pe cealaltă.
Am rămas tăcută.
— Sofia nu este ceea ce crezi.
Nu urmărește banii mei.
Nu urmărește nimic.
Este profesor universitar.
Face voluntariat.
Ajută copii din familii sărace să intre la facultate.
Am încercat să protestez.
— Lucian…
are aproape vârsta mea.
El a zâmbit trist.
— Mamă…
eu nu m-am îndrăgostit de certificatul ei de naștere.
M-am îndrăgostit de omul care este.
Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi.
După încă o săptămână i-am scris.
„Dacă mai vrea să vină… o invit la cină.”
Au venit sâmbătă.
Recunosc.
Îmi tremurau mâinile când le-am deschis ușa.
Sofia mi-a întins un buchet simplu de flori.
— Mulțumesc că mi-ați mai dat o șansă.
Seara a început stângaci.
Dar, încet-încet, am început să vorbim.
Despre cărți.
Despre muncă.
Despre copii pe care îi pregătea gratuit pentru admiterea la facultate.
Despre părinții ei.
Despre viață.
Pentru prima dată nu mai vedeam doar diferența de vârstă.
Începeam să văd femeia.
După cină, Sofia a venit cu mine în bucătărie să strângem masa.
Acolo mi-a spus încet:
— Știu că vă este teamă.
Nu pentru că sunt eu.
Ci pentru că simțiți că cineva vă ia locul.
Am rămas fără răspuns.
Pentru că avea dreptate.
Nu diferența de vârstă mă speriase cel mai tare.
Ci gândul că băiatul pentru care trăisem o viață întreagă nu mai avea nevoie de mine la fel ca înainte.
Sofia mi-a zâmbit.
— Nimeni nu poate lua locul unei mame.
Eu doar sper să-mi găsesc locul lângă omul pe care îl iubesc.
În clipa aceea am simțit că zidul dintre noi începea să se crape.
Peste câteva luni au venit din nou acasă.
De data aceasta cu o veste.
— Mamă…
am depus actele pentru căsătorie.
I-am privit pe amândoi.
Apoi m-am apropiat de Sofia.
Și am îmbrățișat-o.
— Încă mă obișnuiesc cu ideea.
Dar dacă fiul meu zâmbește așa când este lângă tine…
înseamnă că Dumnezeu l-a dus exact unde trebuia.
În ziua nunții am stat în primul rând.
Iar când Lucian a venit să mă îmbrățișeze înainte de ceremonie, mi-a șoptit:
— Mulțumesc că ai ales să mă pierzi ca băiat…
ca să mă câștigi ca bărbat.
Atunci am înțeles că niciun părinte nu-și pierde copilul când acesta se căsătorește.
Îl vede doar începând propria lui familie.