Toți s-au întors în aceeași clipă.
Din spatele autobuzului se apropia un tânăr de vreo douăzeci și patru de ani, îmbrăcat simplu, cu un tricou alb și un rucsac pe umăr.
S-a aplecat, a ridicat roșia de pe podea, a șters-o ușor cu mâna și a pus-o înapoi în sacoșă.
Apoi s-a uitat direct la șofer.
— Domnule, de ce o dați jos?
— Pentru că autobuzul nu este piață.
Tânărul a zâmbit ușor.
— Aveți dreptate.
Nu este piață.
Este un autobuz.
Iar femeia aceasta are bilet ca toți ceilalți.
Șoferul și-a încrucișat brațele.
— Nu vezi că miroase?
Tânărul a inspirat adânc.
— Ba da.
Miroase a roșii coapte.
A castraveți.
A busuioc.
Adică… miroase a grădină.
Nu a murdărie.
În autobuz s-a făcut liniște.
Nimeni n-a mai spus nimic.
Tânărul s-a întors spre călători.
— Știți ce vedeți voi în sacoșele astea?
Unii au ridicat din umeri.
— Eu vă spun ce văd eu.
Văd o femeie de șaptezeci și șapte de ani care s-a trezit înainte să răsară soarele.
Care și-a cules singură legumele.
Care le-a pus în două sacoșe și a venit până aici doar ca nepotul ei să mănânce ceva făcut cu drag.
S-a uitat spre tanti Ilinca.
— Greșesc?
Bătrâna și-a șters ochii.
— Nu, mamă…
Tânărul a continuat.
— Noi cumpărăm roșii fără gust din supermarket și ne plângem de preț.
Ea vine cu roșii crescute de mâinile ei.
Și noi o facem de rușine.
O femeie aflată lângă geam a început să plângă.
— Și mama venea la mine cu sacoșe din sat…
Doamne…
ce aș mai da s-o văd încă o dată.
Bărbatul care comentase primul și-a coborât privirea.
Femeia cu ochelari de soare s-a ridicat fără un cuvânt și i-a făcut loc bătrânei.
— Luați loc aici.
Vă rog.
Autobuzul a pornit.
De data aceasta nimeni nu s-a mai plâns de miros.
Parcă fiecare călător se gândea la propria mamă.
La propria bunică.
La copilăria rămasă undeva, într-o curte cu roșii și ceapă verde.
Ajunși în București, tânărul a coborât împreună cu tanti Ilinca și i-a luat ambele sacoșe.
— Sunt grele, mamă.
— Mai greu e dorul, a răspuns ea zâmbind.
Au mers câteva minute până la terasa unde lucra Matei.
Băiatul servea o masă când și-a ridicat privirea.
A rămas nemișcat.
— Bunico?!
A lăsat tava jos și a alergat spre ea.
A îmbrățișat-o atât de tare încât aproape i-au căzut sacoșele din mâini.
— Ți-am spus să nu vii pe căldura asta!
Ilinca a râs printre lacrimi.
— Și eu ți-am spus că dorul nu știe de temperatură.
Matei a observat imediat ochii ei înroșiți.
— Ce s-a întâmplat?
Tânărul i-a povestit totul.
Matei a rămas câteva clipe fără cuvinte.
Apoi s-a întors spre bunica lui.
I-a luat mâinile muncite între ale lui.
Și le-a sărutat încet.
— Bunico…
Sacoșele tale nu mă fac de rușine.
Mă fac cel mai bogat om din lume.
În jurul lor se făcuse liniște.
Patronul terasei se apropiase și ascultase fără să spună nimic.
S-a uitat la sacoșe.
— Doamnă…
Dacă îmi dați voie, aș vrea să pun câteva dintre roșiile dumneavoastră în salata pe care o mănâncă astăzi personalul.
Tanti Ilinca a zâmbit.
— Dar sunt pentru copil…
Matei i-a prins ușor brațul.
— Le împărțim, bunico.
Cum făceai mereu acasă.