Notarul a închis dosarul și l-a împins încet înapoi pe birou.
— Imposibil.
În cabinet s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Maria a clipit de câteva ori, apoi a încercat să zâmbească.
— Poate nu ați înțeles. Eu sunt mama soțului și vreau doar o procură, ca să pot avea grijă de apartament dacă ei sunt plecați.
Notarul și-a scos ochelarii și a privit direct spre ea.
— Am înțeles foarte bine.
Apoi s-a întors către mine.
— Doamnă Marin, apartamentul a fost cumpărat înainte de căsătorie?
— Da.
— Există vreun coproprietar?
— Nu.
— Atunci răspunsul este simplu. Dumneavoastră sunteți singurul proprietar. Nimeni nu poate obține drepturi asupra acestui imobil fără acordul dumneavoastră liber exprimat.
Maria s-a aplecat peste birou.
— Dar este soția fiului meu! Suntem o familie!
Notarul a rămas calm.
— Tocmai de aceea recomand familiilor să discute deschis acasă, nu să pună presiune într-un birou notarial.
Fața Mariei s-a înroșit.
— Noi nu punem presiune!
— Atunci de ce actele au fost redactate înainte ca doamna să afle măcar ce urmează să semneze?
Pentru prima dată, nimeni n-a mai avut un răspuns.
M-am întors spre Toma.
— Știai că procura era deja pregătită?
A coborât privirea.
— Mama doar a vrut să economisim timp…
— Nu asta te-am întrebat.
Au trecut câteva secunde.
— Da… știam.
Nu m-a durut faptul că voiau o procură.
M-a durut că propriul meu soț știa și a ales să mă aducă acolo fără să-mi spună adevărul.
M-am ridicat încet.
— Domnule notar, vă mulțumesc. Din partea mea nu se va semna nimic.
— Desigur.
Maria s-a ridicat brusc.
— Elena! Exagerezi! Tot ce fac este pentru binele vostru!
Am privit-o calm.
— Nu, doamnă Maria.
Dacă era pentru binele nostru, mi-ați fi spus adevărul de acasă.
Nu m-ați fi adus aici în speranța că voi semna fără să citesc.
Am ieșit din birou fără să mă uit înapoi.
Drumul spre casă a fost tăcut.
Toma conducea.
Eu priveam pe geam.
La un moment dat a oprit mașina.
— Chiar faci atâta caz pentru o procură?
L-am privit lung.
— Nu.
Fac caz pentru faptul că ai ales să-ți ajuți mama să mă păcălească.
— Nimeni nu voia să te păcălească.
— Atunci de ce nu mi-ai spus din prima că actele erau deja pregătite?
N-a răspuns.
Și tăcerea aceea a spus mai mult decât orice explicație.
Două zile mai târziu am ajuns acasă mai devreme de la serviciu.
Când am introdus cheia în yală, am observat imediat că ușa era descuiată.
Am intrat.
Din bucătărie se auzeau voci.
Maria era acolo.
Aranja veselă prin dulapuri.
Mutase paharele.
Schimbase locul farfuriilor.
Deschisese toate sertarele.
S-a întors zâmbind.
— Am venit să fac puțină ordine.
M-am uitat spre Toma.
— Cum a intrat?
A ezitat.
Apoi a spus încet:
— I-am făcut o copie după cheia mea…
Am simțit că tot ce se întâmplase la notar nu fusese suficient.
Nici măcar atunci nu înțeleseseră că există limite.
Am scos cheia din yală și am pus-o pe masă.
— Mâine schimb toate încuietorile.
Maria a râs ironic.
— Chiar ai ajuns să te temi de mine?
— Nu.
Dar îmi protejez casa.
Și liniștea.
În dimineața următoare, lăcătușul schimba deja yala.
Toma a venit acasă exact când omul își strângea sculele.
— Ai schimbat încuietorile fără să-mi spui?
— Te-am anunțat aseară.
— Și cheia mea?
I-am întins una nouă.
— A ta, da.
A mamei tale, nu.
A rămas câteva clipe nemișcat.
— Îmi pui să aleg între tine și mama?
Am inspirat adânc.
— Nu.
Tu ai făcut alegerea în ziua în care ai dus-o la notar fără să-mi spui ce urma să semnez.
Eu doar trag consecințele.
Peste câteva săptămâni, Toma și-a făcut bagajele.
— Poate e mai bine să stau o vreme la mama.
L-am privit fără ură.
— Cred că da.
A plecat fără scandal.
Fără țipete.
Doar cu o valiză și cu convingerea că tot eu exagerez.
Divorțul s-a încheiat câteva luni mai târziu.
Apartamentul a rămas exact acolo unde fusese întotdeauna.
Pe numele meu.
Dar cel mai important lucru pe care l-am păstrat nu a fost locuința.
Ci respectul pentru mine însămi.
Pentru că o familie adevărată nu începe în ziua nunții.
Începe în ziua în care omul de lângă tine alege să te respecte chiar și atunci când mama lui nu este de acord.