Și tocmai de aceea le lăsasem acel plic sub bolul cu fructe.
Am coborât din taxi în fața blocului mamei mele și, pentru prima dată după multe luni, am simțit că pot respira fără să mă uit peste umăr.
Mama m-a îmbrățișat fără să pună întrebări.
A pus ceainicul pe foc, mi-a turnat o cană de ceai și a spus doar atât:
— Au făcut exact ce mă așteptam.
Am zâmbit obosită.
— Știu.
— Au găsit plicul?
— Probabil chiar acum îl deschid.
În apartamentul din care tocmai plecasem, Doina încă sărbătorea.
— În sfârșit putem face ordine în casa asta! spunea ea, plimbându-se prin sufragerie.
Bianca zâmbea timid.
Radu părea mai degrabă neliniștit decât fericit.
— Mama… poate am fost prea duri.
— Termină cu prostiile! Dacă nu eram eu, femeia aceea te-ar fi călcat în picioare toată viața.
În timp ce vorbea, a observat plicul de sub bolul cu fructe.
— Uite-l.
L-a desfăcut zâmbind.
După primele rânduri, zâmbetul i-a dispărut.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Radu.
Doina nu răspundea.
Ținea în mână o copie după extrasul de carte funciară și o notificare redactată de avocat.
Radu i le-a smuls aproape instinctiv.
A început să citească.
O dată.
Încă o dată.
Apoi s-a uitat spre mama lui.
— Nu… nu are cum…
În notificare scria limpede:
Imobilul aparține în exclusivitate doamnei Mariana Marinescu. Ocupanții sunt somați să elibereze locuința în termen de 72 de ore. În caz contrar, procedura de evacuare va continua conform legii.
Radu s-a prăbușit pe canapea.
— Mama… apartamentul nu este al Andreei…
Doina i-a smuls iar actele.
Le-a citit cu atenție.
— Minte!
— Nu.
Extrasul de carte funciară era atașat.
Totul era oficial.
Pentru prima dată, niciunul dintre ei nu mai avea ce spune.
Bianca a rupt tăcerea.
— Eu… cred că ar trebui să plec.
Doina s-a întors spre ea.
— Stai puțin!
Dar femeia ieșise deja pe ușă.
Nu voia să rămână într-o casă din care proprietarul îi cerea să plece.
A doua zi au început telefoanele.
Radu mă suna din zece în zece minute.
Nu i-am răspuns.
Apoi au venit mesajele.
„Andreea, trebuie să vorbim.”
„Nu știam.”
„Mama nu știa nici ea.”
Ultimul mesaj m-a făcut să zâmbesc amar.
„Te rog… putem rezolva.”
Am închis telefonul.
Nu mai era nimic de rezolvat.
După expirarea termenului din notificare, avocatul mamei mele a început procedurile.
Totul s-a desfășurat legal.
Când executorul a ajuns la apartament, Radu încă încerca să explice că el plătise renovarea.
Executorul l-a ascultat calm.
— Domnule, dacă ați investit bani într-un imobil care nu vă aparține, aceasta este o problemă pe care o puteți discuta în instanță. Dar nu vă conferă dreptul de a locui aici fără acordul proprietarului.
Doina a început să țipe.
— Este casa fiului meu!
Executorul i-a întins copia extrasului de carte funciară.
— Nu, doamnă.
Actele spun altceva.
În mai puțin de o oră, apartamentul era eliberat.
În aceeași zi am schimbat încuietorile.
Nu din răzbunare.
Ci pentru liniștea mea.
Divorțul s-a încheiat câteva luni mai târziu.
Nu am avut nimic de împărțit.
Mama a hotărât să vândă apartamentul.
— Nu vreau să mai rămână nicio amintire acolo, mi-a spus.
Cu banii obținuți și cu economiile mele, mi-am cumpărat o locuință mai mică, dar numai a mea.
De data aceasta, actele purtau un singur nume.
Al meu.
În ziua în care am primit cheile, mama mi le-a pus în palmă și a zâmbit.
— Acum sunt ale tale.
Fără condiții.
Fără rezerve.
Am îmbrățișat-o fără să spun nimic.
Am înțeles atunci că nu mă salvase doar de pierderea unui apartament.
Mă salvase de o viață întreagă în care aș fi continuat să confund iubirea cu renunțarea la propria demnitate.
Astăzi, dacă cineva mă întreabă care a fost cea mai bună decizie din viața mea, răspunsul nu este divorțul.
Este clipa în care am încetat să mă simt vinovată pentru că mi-am apărat ceea ce era al meu.
Uneori, cea mai mare dovadă de iubire față de tine însuți este să închizi o ușă.
Și să nu mai dai niciodată cheia celor care au încercat să te alunge din propria viață.