Luni după-amiază, telefonul a sunat chiar când pregăteam prânzul.
Am răspuns fără să mă uit la număr.
Era Marisa, chelnerița de la restaurant.
Vocea îi tremura.
— Doamnă… îmi pare atât de rău… Domnul Nicolae s-a stins azi-noapte, în somn.
Am rămas nemișcată.
Privirea mi-a căzut pe plicul alb așezat încă pe blatul din bucătărie.
Nu-l deschisesem.
Îi respectasem dorința.
Acum înțelegeam de ce îmi spusese:
„Mai târziu.”
În seara aceea am așteptat ca Sofia să adoarmă.
Abia apoi am desfăcut cu grijă plicul.
Înăuntru era o scrisoare scrisă de mână.
Și un bon vechi de restaurant, îngălbenit de vreme.
Am început să citesc.
„Dragă Sofia,
În prima seară când te-ai așezat la masa mea, am fost puțin supărat. Credeam că îmi vei strica singurătatea. N-am știut atunci că aveai să mi-o vindeci.
Patruzeci și doi de ani, eu și soția mea am venit în fiecare vineri la aceeași masă. Comandam două cine și două cafele. După ce ea a plecat dintre noi, am continuat să vin singur. Nu pentru că îmi era foame, ci pentru că nu eram pregătit să accept că scaunul acela va rămâne gol pentru totdeauna.
Tu nu m-ai întrebat niciodată de ce este o a doua farfurie pe masă. Nu ai încercat să-mi alungi durerea. Ai făcut ceva mult mai frumos. Ai stat pur și simplu lângă mine. Ai râs. Mi-ai povestit despre școală, despre desenele tale și despre visele tale. Fără să-ți dai seama, mi-ai făcut din nou plăcere să aștept ziua de vineri.
Lacrimile îmi curgeau fără să-mi dau seama.
Am continuat să citesc.
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că eu și Anna ne-am reîntâlnit, în sfârșit.
Te rog să nu uiți niciodată că uneori cel mai frumos dar pe care îl poți face unui om este timpul tău. Tu mi l-ai oferit fără să ceri nimic în schimb.
Îți mulțumesc că mi-ai umplut din nou masa de râsete.
Cu drag, bunicul tău de vineri,
Nicolae.”
Am împăturit încet scrisoarea.
Nici eu, nici soțul meu nu mai puteam rosti vreun cuvânt.
Vineri seara ne-am întors la același restaurant.
Masa de lângă fereastră era goală.
Chelnerița s-a apropiat de noi și, fără să spună nimic, a așezat pe ea două cafele.
Exact cum făcea de fiecare dată.
Sofia s-a ridicat încet.
A luat un pliculeț de zahăr.
L-a pus lângă cea de-a doua ceașcă.
Apoi și-a împăturit șervețelul într-un triunghi, la fel cum îl văzuse de atâtea ori pe domnul Nicolae.
S-a întors spre mine și a zâmbit.
— Mami… cred că doamna Anna o să știe acum că n-a uitat zahărul.
Mi s-a strâns inima.
Am înțeles atunci că oamenii nu pleacă cu adevărat atât timp cât cineva păstrează vie amintirea gesturilor lor.
Iar în fiecare vineri, ori de câte ori trecem pe lângă masa aceea de la fereastră, parcă încă îl vedem pe domnul Nicolae zâmbind, cu o cafea în față și cu locul de lângă el ocupat, în sfârșit, de cele mai frumoase amintiri.